Le temps de l’amour

Nu te lăsa dus(ă) în eroare de absența mea pe acest pseudo blog. Timp de cinci luni, în fiecare seară, întinsă în cadă, am scris în minte de două ori mai multe articole decât toate cele pe care le-am postat aici în ultimii șase ani. Mi-am vărsat sufletul, departe de lume, și l-am lăsat să se ducă odată cu apa. Am pierdut biletul la avion. Visasem de atâtea ori că zbor și niciodată nu mai ajungeam acolo unde credeam că îmi e locul. Anticipare, ce emoție răscolitoare. Și nu, n-au fost zile rele. Au fost zile grele. Iar eu rareori mi-am ascultat propriile sfaturi.

Curg petale de trandafiri sălbatici pe pervazul alb, în timp ce afară curge răzleț ploaia. Ce mijloc de toamnă e acest aprilie. Mi-aduc aminte că mă plimbam cu ceva timp în urmă pe pietonală și brusc mi s-a reliefat în fața ochilor rochia mea roșie, cu nasturi mari, aurii, pe care am purtat-o în seara aia caldă și senină de vară. Cu picioarele tremurânde și ochii plini de lumină, urcam, solară, scările. Mergeam acasă, deși nu era casa mea. Dar acasă e acolo unde îți e inima, nu? Sorina, nu fi naivă. Crede-mă, norii nu-s din vată dulce, mi-a zis odată cineva și eu abia de curând am înțeles metafora. Mult timp după noaptea aia de octombrie am avut flashback-uri care aproape mă lăsau fără aer. Puternic ancorată de o inimă necunoscută, ore întregi purtam conversații în care strigam, plângeam, alungam, îmi ceream iertare, îmbrățișam, alinam, mângâiam, dar niciodată nu plecam. Îmi imaginam sute de scenarii și reacții și adormeam doar dacă mă mințeam că brațele alea pe care le-am iubit atât de mult mă strângeau strâns la piept. Iar când dimineața se furișa în odaie, mă ridicam din pat și mă uitam în oglindă. Tot ce vedeam erau doi ochi speriați, care se fereau de privirile mele și se ascundeau în singurătatea caldă a pleoapelor.

Unii oameni sunt ca semafoarele alea la care niciodată nu se face verde. Iar eu, în una din călătoriile mele, am trecut la roșu și nici măcar nu m-am asigurat.

***

În toată goana asta spre niciunde, zilele se topesc atunci când aștept nerăbdătoare vinerile să țin lângă inimă două suflete, cărora sper eu, măcar din când în când, le e dor de mine.

Și încă ceva. Bunica mea întotdeauna zicea: Sorina, în viața asta toate trec.

Că tare ai mai avut dreptate, bunica.

(am scris tot întinsă în cadă, doar că de data asta, am scris pe bune)

primul pas

Câtă inimă este în rațiune?

***

-I have to ask you a question… and it’s an important one, so I want you to think about the answer before you give it to me. When two people love each other… really love each other, but they just can’t get it together, when do you get to that point where enough is enough?

-Never.

The answer is never.

lucruri nespuse

cu un aer savant, urc pe cântar și îmi dau seama că sunt o introvertită în continuă tranziție spre extrovertire, curaj în două cu vulnerabilitate, cafea și picături de ciocolată, vin cu flori și o felie subțire de lună, cărți și lumânări aromate, dor și parfum de fată bună, euforie, gelozie, explozii și supărări de 10 minute, empatie și iertare topită în îmbrățișări, glume sarcastice și trăiri ce nu mă forțează să vorbesc, fuste lungi, diafane și mare albastră, soare de culoarea mierii și scrisori scrise de mână. dezechilibru, balanță, octombrie, aprilie…

eu nu-ți cer nimic.

te rog doar să rămâi atunci când mă iubești cel mai puțin.

idilic

După niște calcule spectaculoase, mi-am dat seama că scrisesem aceste gânduri 8 ani în urmă și tot atunci le citisem ultima dată. Astăzi, am dat întâmplator de ele și îi ziceam surorii mele despre cât de credulă și sinceră eram, iar ea, isteață din fire, mi-a tăiat-o la fel de onest: statistic vorbind, nu s-au schimbat prea multe. Ignorând cu multă dibăcie cele spuse de sor-mea, mă uit retrospectiv la mine și mi-aș da o palmă îmbrățișare. Ăsta era abia începutul și eu habar n-aveam. Dar dacă e să vorbesc serios, mi se pare una dintre cele mai haioase notițe pe care le-am scris.

Here’s to the end of another shitty year we’ll one day be strangely nostalgic for

Seara a început cu trei shot-uri de tequila, care mi-au alunecat pe gât cu atâta uşurinţă, ducându-se parcă nu în stomac, dar direct în inimă. Mama s-a uitat de vreo câteva ori urât la mine şi mi-a zis că nu-i plac gesturile mele în seara de Revelion. Nu pot să spun că tare m-au afectat cuvintele ei, însă conştiinţa mi-a strigat la ureche să-i las nu-ştiu-cui jumătate din ultimul pahar pe care mi-l turnasem. Sticla, în sfârşit, era goală, aşa ca sufletul meu. M-am gândit că măcar un lucru l-am dus până la capăt în 2012. Mi-am ondulat în grabă părul şi am aruncat pe faţă machiajul pe care pot să-l fac deja cu ochii închişi şi m-am dus să-mi afişez zâmbetul fals în nişte poze „la brad”. Filmul „Ironia sorţii” mi-a umezit ochii de vreo câteva ori, amintindu-mi în primul rând de tata şi apoi de tine. Totul începuse, de fapt, de la gândul de a te lăsa definitiv în anul care trece, cu tot cu cântece, ceai din ierburi şi săruturi cu dulceaţă de gutui. Am scris mesajul hotărâtor şi l-am salvat în „Drafts”, pentru o sinucidere mai lentă şi mai frumoasă. Trecuseră câteva ore bune până am apăsat „send” to „unknown”. Era un mesaj 4 în 1, l-am scurtat cât am putut eu mai bine, pentru că dacă atunci ţi-am zis că şi mie mi-e greu uneori să îţi spun ce simt, acum mi-aş fi dorit să-ţi scriu o scrisoare de patru pagini şi tot n-ar fi fost de-ajuns. „Nu o să comentez mesajul tău… dar o sa îţi urez şi ţie la mulţi ani”. Cam aşa a sunat răspunsul tău… nu-mi amintesc exact virgulele şi punctul, pentru că l-am şters imediat cum l-am primit. Am recitit ce ţi-am scris şi mi-am dat seama încă o dată de pohuismul tău incurabil (pe care l-am apreciat) şi că, într-adevăr, tot ce mi-ai spus în serile în care am fost împreună nu a însemnat nimic. În momentul ăla atât de dramatic pentru mine mi-am amintit că cineva a scris într-o carte: „Odată, el îi povestise un lucru de neconceput pentru ea: invalizii simt dureri, cârcei, furnicături în piciorul sau mâna care le-au fost amputate. Întocmai așa cum i se întâmpla și ei când îl simțea acolo unde nu mai era.” Nu ştiu cum de nu am plâns ieri. Era cazul. Dar era prea multă lume. Azi mamei mele i s-a părut suspicios modul în care m-am uitat la ea, apoi la sora, apoi din nou la ea şi, într-un final, iarăşi la sora. Şi sor-mea a spus: “Tu vrei ceva.” Am zâmbit şi am spus că nu vreau nimic. Prima minciună în noul an.

„Sorina, tu eşti o persoană frumoasă. Şi nu mă refer acum doar la aspectul fizic. Tu eşti un om frumos.”  Radu vede în mine ceva ce tu nu ai văzut.

   If someone make you miserable more than they make you happy, it doesn’t matter how much you love them, you need to let them go. Well, that’s exactly what I’m gonna do. (1 Ianuarie 2013)

Vă las pe voi să ghiciți ce a urmat.

black spring

Mă uit la voi și mă minunez. Fericirea (în toată aparența ei) se revarsă peste marginile paharului din care beți și mă gândesc dacă mai merită să povestesc ceva în cartea pe care, probabil, eventual, o voi scrie. Acum nu-s sigură… eu am crezut prea mult sau n-am crezut deloc? Ce mai contează, rezultatul e același. Un răspuns (aproape) exhaustiv, ar fi spus, zâmbind.

Tu ești exact ca un început de Martie. Întâi întroienești, după care te răzgândești și te topești, lichid, în lacrimi.

P.S. Îmi strălucește un soare mai jos de urechea stângă în timp ce îl citesc pe Miller, goală, în cadă. O fi de vină „La Petite Sophie” ori jur că nu (mai) înțeleg nimic.

nocturnal animals (part 2)

se îmbrăcase în negru, ca de un doliu anticipat, deși în inimă era numai speranță și alb. bătăile în ușă au făcut-o să tresară, de parcă o treziseră brusc dintr-o utopie. pe fundal se auzea Janis Joplin, pe măsuța de cafea se înălța zbuciumat un pahar cu vin. a răsuflat adânc și s-a ridicat de pe canapea ca să-i deschidă. dar nimeni, nimeni n-o avertizase că imaginile care aveau să urmeze vor avea un puternic impact emoțional.
de-ar fi știut, ar fi stat toată seara cu ochii închiși, ca atunci când era mică
.

***

… confuză de tot ce vede în jurul ei, se ridică de jos; simte că nu-și mai simte picioarele și nu-i ajunge oxigen. nu știu cât timp trecuse de când mă sunase. merge la baie, vomită minute în șir tot ce respirase în ultimele luni, ia telefonul, citește mesajul, caută cheile și paltonul și pășește în liftul care, deși coboară, îi tot dă senzația că, de fapt, urcă.
intru grăbită și o iau îndată în brațe, o privesc cu ochi mari și terifiată de gândul că s-a întâmplat cel mai cumplit lucru care ar fi putut să se întâmple, o întreb:
-a murit cineva?
se uită la mine cu lacrimi șerpuindu-i obrajii și cu toată tristețea și durerea lumii adunate într-un singur suflet, îmi răspunde…:
-da. eu (?)

***

habar n-am cum a intrat în casă. în casa aia hidoasă, plină de goluri și găuri cusute infantil cu trandafiri ofiliți. țin minte doar că n-am întrebat-o nimic, ci am lăsat-o să-și plângă neliniștea și suferința până când a putut, din nou, să tragă aer în piept.
pe urmă am deschis fereastra, mi-am aprins o țigară, am tras tumultos din ea și am expirat primul fum în noaptea candidă care o transformase, într-o clipire de gene… în praf de stele cenușii.

***

căldură. lumină.
deprindere. desprindere.
exact ca în vise, s-a scufundat în cada înecată în vin argintiu și sare cu miros de eucalipt. lanțul s-a rupt, a pierdut inima sau a aruncat-o, nu mai știu.

întreab-o unde îi e locul. cum crezi, ce o să-ți răspundă?

***

ore întregi s-au scurs în timp ce plutea cu privirea țintuită în tavanul alb. creierul îi era amorțit si totodată îl simțea asfixiat de mii de gânduri. cuvintele alea, ultimele, i se derulau în minte pe repeat, de parcă ar fi fost pelicula unei casete deteriorate.
ce-a fost, a fost, își spune.
cum altfel ar fi aflat că nu poți face cuiburi… în oameni?

9 luni

I’m not wise at all. I told you, I know nothing. I know books, and I know how to string words together – it doesn’t mean I know how to speak about the things that matter most to me.

Long time no see, vorba ceea… Nu mai știu când și cum trec anotimpurile, paradoxal probabil – acum e mai puțin timp și spațiu ca niciodată. În fiecare seară, număr stelele lui Van Gogh prin geamurile casei mele și visez tot mai des avioane care fie nu-și pot lua zborul, fie se prăbușesc astenic în mare. Mi-a murit orhideea văzând cu ochii, fiind complet neputinicioasă în salvarea ei și mi s-au uscat culorile cu care, din când în când, mai pictam, leneș, diminețile de duminică. De ceva vreme încoace îmi hipnotizez negrul tare al cafelei cu un pic de alb, ca mai apoi să îți veghez, cu toată noaptea în brațe, insomnia ta. Spre surprinderea mea, am depistat cu ochi mari și rotunzi primul rid pe frunte, după care mi-am amintit că nu mai am 24 de ani și thank God, cum s-ar spune… Am deghizat vara în toamnă, am schimbat și patul, și cearșafurile, și parfumul, iar Luna mi-a căzut din mână înapoi în cer. Mi-am pus lampă la fereastră, am lăsat scrisori fără răspuns, am citit soarta strugurilor copți din paharul cu vin, am pășit spre 31 și am aprins zeci de lumânări. Mi-am dat seama că ceea ce rostesc nu seamănă întotdeauna cu mine, că anii nu ne modifică esența, că de cele mai multe ori nu avem curaj, am înțeles cât este de important să nu depinzi niciodată de nimeni, că unele momente sunt pur și simplu de neuitat și că în orice circumstanțe ne-ar sta în puteri să fim un pic mai buni. Mi-am dat seama că de la o lună cosmică de iarnă până la un dor nebun nu e decât… o îmbrățișare la etajul 11.
Am rămas conectată cu trecutul meu, pentru că de acolo am ajuns tocmai aici și totodată n-am uitat că lucrurile se pot schimba subit între un răsărit și un apus de soare.
Între timp, mi-am făcut cuib într-un suflet. Îl aud și-l simt cum bate, de parcă bate, întruna, în sufletul meu.

În rest… nu știu ce să vă mai zic.
Unele cuvinte nu le spui decât cu inima.

„unde e culoarea ta? i-am dăruit-o ei”

Niciodată nu mai simțisem atâta pustietate în casa asta decât ca atunci când ieșisei pe ușă pentru prima oară. Cineva parcă mă aruncase brutal înapoi în viață, ca o halucinație, goală și pe jumătate beată, lăsându-mă fără nucleul care mă ținuse întreagă 30 de secunde în urmă. M-am îmbrăcat în prima haină pe care o văzusem leșinată pe podea și am început să strâng, îndurerată, paharele cu vin, lumânările arse, cănile de cafea, plapuma, pernele. Încă nu realizam ce se întâmplase, ce trebuie să fac mai departe, dacă tocmai pierdusem ceva sau, de fapt, (re)găsisem. Tot ce știam era că nimic, niciodată, nu va mai fi la fel. Dormisem extrem de puțin în ultimele 24 de ore, simțeam o oboseală îngrozitoare, mă dureau coastele și cele trei mușcături pe partea interioară a coapselor, îmi ardeau buzele și ochii și îmi simțeam inima cum bate, ieșită din piept, expusă elementelor exterioare. Am început să hoinăresc aiurea dintr-o cameră în alta, deschizând ritualic geamurile, din dorința de a-mi îngheța gândurile care roiseră cu o seară în urmă în jurul tău, atrase de lumină. Recunosc. Mă bântuia regretul incapacității mele de a-ți spune ce simt în zecile de încolăciri spasmatice prin care m-ai ținut, încălzite cu parfum de piele umedă și licăriri de copaci veșnic verzi. Retrăiam momentul în care ai plecat, zâmbind larg și senin, desprinzându-ți mâinile din degetele mele, cu muzica pe fundal și ochii tăi fixându-mă lung, ca înainte de o operație pentru care ești pregătit cu cocaină. Numărătoarea inversă începuse. Nu știi aproape nimic, nici acum, după două luni de iarnă și doi stropi împrimăvărați de raze de soare. Sting lampa și florile roșii, îmi eliberez pieptul de țesuturi străine și închid pleoapele, întinsă pe partea dreaptă a patului, respirând sacadat. Adorm din ce în ce mai greu, nu ca atunci, în două secunde. Timpul, întotdeauna, obișnuia să-mi scape printre degete. Acum, paradoxal însă, parcă nu mai trece.

Și tot aștept, cu teamă, ca cineva să-mi spună c-am visat.