Despre conversații nocturne și vineri seara

Stau eu ieri în față la Mojito, aștept de 30 de minute un taxi. Din întunericul nopții se ivesc lângă mine doi tineri cu descendențe asiatice. Unul dintre ei îmi zâmbește timid și îmi spune:

– Hello

Mă uit la el și mă gândesc : S’nshepi. Blugi, Sorina, seara cel mai bine e să te îmbraci în blugi.

– Hello )

– Umm… do you speak english?

-Yeah )

– Can we…?

– No no, thank you, I’m waiting for my cab.

La care cetățeanul în cauză îmi zice, într-o engleză neînțeleasă, cu un surâs în colțul gurii:

– Noo, you don’t understand. You’re blocking my car. We just want to go.

– Ohh. Sorry :|

Așa un petit oblom la miez de noapte.

Am râs, dar nu neapărat de fericire.

***

Azi am hotărât să stau cuminte acasă și să-mi fac o seară cinefilă. Eu cu mine, un pahar de vin roșu și o lumânare arzândă, cu miros dulce-acrișor de piersică.

… și când te gândești că toată viața asta e numai așteptare.

Eu dacă aș putea să întorc timpul, precis nu l-aș întoarce.

Nocturnal animal(s)

Nimic nu prevestea ce urma să se întâmple. Nefericirea pe care am simțit-o după a fost infinit mai mare decât fericirea pe care am trăit-o până la.

***

Eu eram, probabil, unul dintre cei mai norocoși oameni din lume, deși nu realizam chestia asta. Mult mai târziu am înțeles ce înseamnă să ai într-o zi totul, iar în alta…. nimic. Plecarea mea de la jobul pe care mi l-am dorit, problemele de sănătate care au apărut ulterior și care au durat mai mult de un an, ieșirea din țară și, în sfârșit, ruptura subită și brutală de omul pe care l-am considerat destinul meu – toate s-au succedat perfect, împletindu-se, substituindu-se și derivând una din alta. Tot ce am aflat eu după ce el, cel pe care l-am iubit dincolo de orice întâmplare și neîntâmplare, s-a desprins de mine, aproape teatral, în seara aia de iarnă, mi-a creat mult timp un soi de febră interioară, pe care o resimțeam zguduindu-mi tot corpul, odată ce dimineața îmi izbea în față realitatea dezolantă a unei noi zile.

***

Am rămas aici fără nimic. Nu mă mai aveam nici măcar pe mine. Mă pierdusem complet și pe atunci, credeam eu, ireversibil. Dar el se futea liniștit cu ea în toate pozițiile universului, știind sau, de fapt, ce vorbesc, neavând nici cea mai mică idee ce simțeam eu. Un om care nu a fost capabil să fie lângă mine în cel mai dificil moment al vieții mele, nu poate fi, însă, destinul meu. Și el n-a fost. Nicio clipă, nicio oră, nicio noapte. Asta e, probabil, cea mai cumplită experiență prin care m-a făcut să trec – de a fi conștient că femeia, pe care aparent o iubea, căuta răspunsuri la ceea ce i se întâmpla și de a fi, totuși, absolut indiferent. Numai însuși gândul unei dureri fizice a persoanei iubite te face să te cutremuri ca de un scurt circuit și te impulsionează să-i împărtășești răul care s-a abătut asupra ei, din dorința de a-i diminua din suferință. Cineva care a pierdut cel mai drag om din cauza unei probleme de sănătate nu poate, pur și simplu, să plece. E imposibil, e ceva ce depășește orice închipuire, e cu neputință.

Și el, totuși, a plecat.

***

Un om care, într-o perioadă atât de scurtă de distanță fizică, poate să fie total absorbit de lucruri… de lucruri materiale, de bani, de locuri, de alți oameni, de altă femeie… nu poate fi destinul meu. Întotdeauna am disprețuit materialiștii… cei preocupați doar de haine, telefoane, ceasuri, tufle. Eu, pur și simplu, nu-i suport, nu-i accept, nu-i vreau lângă mine. Amintindu-mi cu exactitate vorbele pe care mi le-a spus în câteva luni de chin psihologic, le simt și acum ca pe niște cuie ruginite bătute în inima mea și îmi dau seama, cu dezamăgire și dezgust, că eu am dormit lângă acest om, i-am făcut cafea dimineața și i-am sărutat ochii în cele mai triste și cele mai fericite zile din viața lui.

***

O dată la două nopți mă bântuie același vis halucinant. Îi stâlcesc fața cu mâinile mele până când el capitulează, cu buzele răsfrânte, sleit de orice putere de a riposta. Pe un frig infernal, amplificat de o tăcere de doliu, îl las să zacă pe pământul rece, în zăpada de un alb inefabil, care începe să se coloreze ușor în roșul unui sânge lipicios. Insensibilă de fire, urc în mașină, îmi pun centura de siguranță, pornesc muzica mea preferată și când s-o iau din loc, privirea mea se oprește petrificată la ce lasă în urmă.

Omul întins pe jos, de fapt … sunt eu.

***

Mă dezmeticesc cu greu din această teribilă, adevărată gaură neagră și mă trezesc stând tolănită pe mal, vara, într-o zi senină și proaspătă ca un suc de portocale stoarse în zori. Mă uit la soare cu ochii închiși, în timp ce valurile galvanizate ale mării se lovesc stăruitor de picioarele și fundul meu. După vreo 20 de minute de prăjeală, mă ridic zâmbind și mă avânt în apa caldă, albastră și dulce, să-mi scot cele două kilograme de nisip și scoici zdrobite care mi-au intrat, indiscret, în chiloți.

Mai lasă-mă puțin în vis

– Tu acum tremuri pentru că ți-e frig sau…?

 Era una din zilele alea umede și plumburii în care aveai impresia că ploaie e tot ce o să mai simțim de acum încolo. Picături de apă farâmicioase și reci îmi pătrundeau debordant hainele, ajungând cu îndemânare până la piele. Te priveam sfioasă prin ușile de sticlă ce se închideau și se deschideau la orice mișcare. Erai atât de frumos, încât aveam senzația că nu o să mă mai satur niciodată de tine. Când ai ieșit și m-ai îmbrățișat, mi-ai anesteziat inconștient și instantaneu toate tristețile și grijile ce își făcuseră loc în inima mea în ultima săptămână. Întotdeauna vroiam să prelungesc la nesfârșit îmbrățișările tale, în speranța ca într-un final, să devin eu însămi una. Îmi plăcea că mă strângeai tare, de parcă fiecare dată urma să fie ultima. După ce ți-ai fumat boem țigara, am urcat împreună în taxiul care avea să ne ducă, prin gropi adâncite, spre sufletele noastre.

Țin minte și acum fiecare detaliu din casa în care m-ai primit cu atâta seninătate și căldură. Florile, scările, pozele, culorile, umbrele, muzica – totul se contopea într-un mod de-a dreptul desăvârșit, îndepărtându-mă subtil și gingaș de realitatea zguduitoare în care supraviețuisem în ultimele luni. Orice era în afara camerei în care ne-am pierdut în noi înșine mi se părea superficial, aproape vulgar. Gustul limbii tale îmi deconspira dulci furnicături pe piele, iar eu îți inhalam astmatic respirația moale, sacadată. În timp ce buricele degetelor mele rătăceau curioase pe fața ta străbătută de lumini palide, îți ghiceam sub pleoapele închise ochii căprui, cu pupilele veșnic dilatate. Nu ne spuneam nimic. Ce mai era de zis când absolutul se revela în noi atât de simplu și firesc. Era ziua în care nu mai eram a nimănui decât a ta… așa, cu toate imperfecțiunile din care sunt făcută, cu bucăți de suflet și bucăți de flori albe, neînflorite.

Momentul în care ai făcut focul a dizolvat totul în mine. M-am așezat cuminte lângă tine, ținând într-o mână un pahar de vin, iar în alta – mâna ta. Tăcerile noastre erau găurite din când în când de sunetul lemnelor ce trosneau haotic printre flăcările purpurii. Mă pupai când pe frunte, când pe buze, iar eu te priveam întruna, de frică să nu te volatilizezi în aer și să rămân iarăși singură.

În casă se făcuse cald. Când am stins luminile și ne-am cuibărit printre cearșafuri, ploaia încă bătea insistent în geam. Nu vroiam să adorm, pentru că știam că noaptea asta o să se termine. Era absurd. De ce să se termine ceva atât de frumos? Să plouă, să fie noapte și să fii tu. Mi-am repetat asta în gând până când somnul m-a furat.

***

Și-acum mă tot întreb… eu am visat sau nu?

Nu mai știu.

Știu doar că am mirosit a tine încă multe zile la rând.

Despre seri cu lună plină

Hai să bem azi seara un pahar de vin. Să vorbim și să tacem. Împreună. Eu o să te privesc.

Eram obosită după o zi epuizantă de muncă. Cu greu m-am deplasat din dușul aburit de căldură și vapori zăpăciți până în camera mea. Am îmbrăcat rochia neagră, mi-am dat genele și mi-am vopsit buzele în roșu. Dacă o să mă sărute, să-i rămână sângeriu și pe limbă. Să nu (mă) uite. Să nu mai poată dormi. Nici visa. Nici mânca. Să amețească. De dor. Vrei azi să mă vezi? După asta o să vrei în fiecare zi.

Am ieșit mai mult pentru vin și pentru senzația aia de relaxare totală a simțurilor sufletești. Mă sorbea din priviri. Ești frumoasă. Ești frumoasă. Am auzit de nu știu câte ori. Aproape începusem să-l cred. Din când în când, gândurile îmi zburau undeva tare departe, se întorceau în timp și plecau spre alte zări. Zări albastre. Pe fundal se auzea (straniu de tot) The way you look tonight a lui Tony Benett. A încercat să-mi fredoneze ceva la ureche, dar a încurcat cuvintele. Am început să zâmbesc. Zâmbeam și mă uitam la el. I-am observat sclipirile din ochi. Voi ați văzut vreodată licurici în ochi?

Prin fereastra enormă se revărsa luna. Plină. Simplă. Rece. Caldă. El m-a luat de mână și m-a ținut așa mult timp.

Iar eu i-am lăsat roșu de inimă. Pe inimă. Am vrut fără ca să vreau.

M-am întors acasă cu colanții în geantă și părul răvășit. Tot drumul, rochia pe care o purtam s-a zbătut disperată să-mi ascundă genunchii.

… iar o ploaie nebună, nebună de tot, mi-a stins stânjenită țigara pe care o fumasem pentru prima dată în șapte ani.

În aer mirosea a liliac.

 

Pederica

În sfârșit am aflat. El își găsise altă fată. Timp de cinci luni. Rapid. Omu’ fără futai mult nu rezistă. Se pare că cinci luni a fost prea mult. O istorie de iubire cât o viață poate fi uitată, înlocuită, nimicită, călcată… atât de ușor. Acum pun cap la cap tot, absolut tot ce se întâmpla și realizez cât de oarbă am fost. Câtă încredere am avut. Fă-ți o scurtă caracterizare: bună la suflet și atât de proastă. Să nu știe nimeni ce răni te dor, vorba ceea. Să știe b**a toți. Că îmbrățișările, cafelele, plimbările și serile senine nu pot fi substituite cu shopping la Milano, tufle de la Geox, Iphone și futaiul cu … habar n-am who the fuck she is.

Eu azi am atins fericirea absolută.

Am aflat, în sfârșit, cine ești.

To be continued

Invitația la veșnicie

Tu ești eu și eu sunt tu. Acesta era gândul nostru. Ce s-a întâmplat acum, că tu ești tu și eu sunt eu?

N-am putut să dorm multe nopți la rând.

Mă culcam toată ghemuită sub pătura groasă și auzeam cum fulgii albi și mari cad greoi pe pământ. Eram rece ca gheața și fierbinte ca deșertul; mi se părea că viața mea s-a terminat, că niciodată nu voi mai fi cea care am fost odată, că nu mai există sens în diminețile ce vin și îmi pocnesc în față realitatea aia atât de dură și nedreaptă. Eu am rămas aici iubindu-te cu tot sufletul care mai era în mine. N-am fost capabilă să te strig, să te lovesc, să te alung, să te arunc. Și nici n-am vrut. Tu erai mult prea important pentru mine și eu încă te simțeam prea tare. M-am întors atunci acasă și, căzând pe podea, am plâns până nu am mai știut de mine. Renunțasei atât de ușor și cu atât de puține remușcări, încât aveam impresia că pur și simplu uitasei cine sunt.

Zilele treceau într-un mod de-a dreptul sfâșietor. Iarna mi se părea interminabilă. A fost, de fapt, cea mai lungă și urâtă iarnă din viața mea. Mă întrebam ce să fac cu mine sau cu ce mai rămăsese din mine. Incompletă, suferindă, mistuită… era puțin spus. Cum să accept că omul pe care l-am considerat parte din mine nu mă mai iubește? Cum să scap de dorul ăla dement care mă consuma până când vroiam să rup pielea de pe mine? Fiecare moment de neliniște era urmat de un altul. Nu puteam să uit ultimul tău mesaj, îngrozitor de rece și distant, așa cum fusesei și tu până în ultima clipă. Cuvinte corecte, rigide, aproape mediocre. Le învățasem pe de rost, ca să mă doară de fiecare dată când aveam să le recitesc cu ochii minții. Eu eram tot timpul atât de pregătită pentru sfârșit, încât n-am fost pregătită când, într-adevăr, s-a întâmplat.

Toate vorbele de încurajare pe care le auzeam mă descurajau și mai mult, pentru că eu nu mai credeam în nimic. Tot ce avea să urmeze nu conta, fiindcă tu nu mai erai lângă mine, nu mă mai țineai de mână și nici nu-mi mai zâmbeai când eu te îmbrățișam strâns, ca să îți simt inima cum bate. Eu te-am iubit dincolo de toți și toate și te-am trăit așa cum nu ar mai putea nimeni, niciodată, să te trăiască. Acum nu mai vreau figuri de stil, stele deasupra capului, apă sărată și pătură pe nisip… cu tine. Nu știu cine ești și nici tu nu m-ai mai recunoaște. Eu nu mai sunt a ta și nici nu voi mai fi.

Pe mine m-au salvat mama și sora mea.

Și dorința de a nu muri înainte de a mai trăi.

Știi…? Invitația ta la veșnicie nu a durat decât… o clipă.

***

Tu ești frumoasă nu doar pe dinafară, mi-a spus înainte să închid ochii ca să mă sărute.

 … Ploaia o să vină,

Ține-mă de mână…

Zi, noapte, zi(-mi)

26 noiembrie, 2012

A fost ziua în care mi-ai spus că mă iubeşti. Uşile liftului s-au închis scârţâind, iar eu am rămas aproape stupefiată,  cu privirea împăienjenită de nişte lacrimi sărate şi reci ce alunecau grăbite şi confuze pe faţa mea. Când am intrat în casă, am găsit-o pe mama, luminoasă şi iubitoare, mereu gata să-mi aline suferinţele, uitându-se la mine și realizând încă din primele secunde ce s-a întâmplat. M-am aşezat încet lângă ea, ca un om căruia tocmai i se dăduse un diagnostic fatal şi din tot corpul meu s-a pornit un plâns zguduitor, de parcă toata viaţa din mine s-ar fi revărsat lichidă, în lacrimi. Abia atunci mi-am dat seama că astea erau să fie acele ultime cuvinte pe care aveai să mi le mai spui. Pentru că ce-a urmat, de fapt, nu mai are atâta importanţă. Ăsta era adevărul, despre care Steinbeck spunea că este mai frumos, chiar dacă este înspăimântător. Nu mai vroiam să fiu cu tine. Şi durea al naibii de tare… eu, care credeam înainte că e mai trist să fii părăsit, decât să părăseşti la rândul tău. Împăturind şi despăturind fără răgaz, aproape dezorientată, toate momentele pe care le-am trăit împreună, încercam să găsesc secunda aia implacabilă care a călcat în picioare visele şi florile, a vărsat cafeaua mea şi ceaiul tău şi a stins după ea lumina, lăsându-ne într-o noapte fără lună, fără stele. Am bătut în zadar la toate uşile întrebând de noi… nimeni nu ştia nimic sau, mai bine zis, nimănui nu-i păsa. Cine mi-ar fi putut întoarce plimbările interminabile din serile calde şi senine de septembrie, ploaia care ne-a îmbrăţişat sub umbrela ta, sclipirea din ochi şi frenezia smintită a buzelor ce tânjeau nesătule după săruturi, senzaţia aia de unire ce până atunci nu fusese niciodată atât de desăvârşită? În ce depărtări au plecat, cum să le chemi înapoi, intacte, neschimbate, nepătate? Neobosit, îmi tot striga cineva în minte, de dimineaţă până seara… probabil eram eu însumi. În „Dragostea în vremea holerei” Transito Ariza i-a spus fiului ei „Profită acum, că eşti tânăr, şi îndură cât poţi, fiindcă suferinţele astea nu ţin toată viaţa.”  Şi dacă l-a minţit, în speranţa de a-i cicatriza cumva rănile ce se înmulţeau una după alta,  hrănite de tristeţe şi chin…? Căci aşa e, avem parte de un ceas de nelinişte pentru fiecare minut de pace.

… noi n-o să mai ţinem unul la altul, n-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, râsetul, noi n-o să ne căsătorim, n-o să avem copii şi n-o să îmbătrânim împreună. Mi-e aşa de clar lucrul ăsta acum. Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate, ci scurte, haotice. Zi, noapte, zi, noapte, august, decembrie, aprilie…