din cer au căzut trei mere

…și uite ce vroiam să spun

cel mai tare doare că orașele mor exact în ziua în care le părăsim – pentru un timp sau pentru totdeauna,

ele se închid cu toate zăvoarele, se umplu de praf și cenușă, se transformă într-o iluzie, într-o nălucire,

dăm fuga înapoi – fiice și fii rătăcitori – sărind și țopăind, cu inima gonind nebunește

acolo unde nu mai e nimeni demult

ne-a luat prea mult să creștem

cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.

cheamă-mă acasă, dacă uit să vin

nu știu cum apar oamenii în viața noastră. din pură întâmplare sau pentru că așa a fost să fie.

“sexualitatea ta nu se manifestă prin sâni mari sau fuste scurte… ea vine din interior”, îmi spune clipind din gene, în timp ce o rază de lună se prelinge peste pieptul meu.

când totul este atât de clar și ingenuu și n-am nevoie de cuvinte complexe, de ce atunci am încetat să spun ceea ce simt? mă uit la el și zâmbesc sfioasă, gândindu-mă să deschid ușa mașinii și să fug până nu m-au ajuns din urmă zilele alea, știi tu, de gol și pierdere. să lupt pentru oameni – un oximoron descoperit de mine toamna trecută. sau doi ani în urmă. ori poate totuși să fi fost vreo cinci.

câteodată am nevoie de un pahar de vin alb, așa că cedez și îi zic să urcăm la etajul 11, că doar acolo încep toate (și tot acolo se destramă). și uneori cafeaua pe care o fac nu e cea mai bună din lume, dar probabil doar eu știu câtă dragoste picur în ea. și poate-s prea sarcastică atunci când aș vrea, de fapt, să tac, să mă arunc în brațe și să sărut. simt cu inima, în schimb mă uit la el cu ochi reci și indiferenți, surâzând egoist la gândul că nu poate să vadă ce e în interior. iar cuvintele mele prind brusc forma ruinelor.

văd fragmente dintr-un trecut burlesc, exact aici, pe pardoseala din living, mă dizolv în vise și himere, stabilesc hotare și-apoi le distrug, sfidez principii, râd și plâng cu sinceritate de copil și melancolie de adult. zilele se scurg printre răsărituri de soare și valuri albe ca niște nopți înzăpezite. oare o să putem vreodată să dăm timpul înapoi?

habar n-am cum apar oamenii în viața noastră. din simplă întâmplare sau pentru că așa a fost scris.

știu doar că nu poți spune niciodată prea des îmi e dor.

poți spune doar prea rar.

the lies we tell ourselves

M-am gândit mult la tine, mult mai mult decât crezi tu (sau ai făcut-o tu) și nu de fiecare dată gândurile erau bune.

Azi e despre frânturi. Frânturi de imagini, de priviri, frânturi de cuvinte. M-am împiedicat pe loc drept, vântul violent mi-a furat pălăria, iar băiatul de la masa vecină nu-și putea lua ochii de la mine (prietena lui probabil a apreciat).

Mai mult de jumătate din ceea ce suntem e tăcere (și asta nu-i o revelație). Iar eu… eu visez tare bizar în ultima vreme.

Azi seara mi-am amintit că odată cineva mi-a spus: dacă se va întâmpla ceva, să se întâmple.

Uite așa e azi.

să-mi fie dor

mi se pare că cei mai singuri oameni sunt cei care se trezesc alături de oameni pe care nu-i mai iubesc.

hai că știu că ai așteptat să scriu.

timpul își iese din minți, iar afară e o adevărată dezordine pitorească – acum e soare, acum e ninsoare. în toată casa miroase a ulei de portocale, pe jos ard luminițe de culoarea lămâii și mă gândesc serios să încondeiez pervazul cu niște trandafiri sălbatici. cineva mi-a spus nu demult că frumusețea mea e foarte sensibilă la viața interioară și probabil asta este una dintre cele mai oneste și adevărate caracteristici pe care mi-a fost dat să le aud.

într-una din nopțile lui Ianuarie mi-ai apărut în vis și m-am trezit brusc pe la 5.30, cu o durere îngrozitoare în piept și cu sentimentul că, de fapt, n-am visat. sau mai rău, că n-am apucat să trăiesc ceea ce am visat. ochii mi-au rămas neliniștiți până când prima geană îngustă de lumină a alunecat moale prin fereastra întredeschisă și m-am gândit că, totuși, cel mai mare talent al meu este că am știut mereu să o iau de la capăt.

zilele trecute aveam un chef inexplicabil să îți ascult atentă teoriile joviale despre univers, personalitate și viitor, în timp ce surâd cu ochi vii, strălucitori, sorbind semigrațios dintr-un pahar cu vin alb. descătușați de orice convenții și artificii, firești și onești, fără intenția de a ne lăsa muți de uimire și încântare. dar trebuie să recunosc că dorința de a te avea la mine în bucătărie mi-a trecut la fel de inexplicabil (și rapid) cum a și apărut. pentru că eu am înțeles că omul zilei este, de obicei, omul unei singure zile, promisiunile nu-s decât promisiuni, iar gesturile profunde pot deveni prozaice într-o fracțiune de secundă.

de cele mai multe ori gândesc cu voce tare, iar să tac la momentul potrivit este o artă necunoscută mie, se pare; mai am de citit câteva pagini din bucuria vieții, o să plec cu inseparabilele atunci când mugurii vor plesni pe ramuri și nu știu dacă vreodată o să te mai strivești de sânii mei. decât dacă o să ne întâlnim, poate, pe margine de apă, într-un apus de primăvară, tăcuți, străini și dornici de o îmbrățișare.

să nu fii trist, oricât de ciudat n-ar suna, durerea își are rostul ei.

și să știi că, uneori, există mai multă poezie în oamenii sinceri și simpli decât în toate terasele din Paris.

bună seara, o îmbrățișare? (part 2)

Că-s prima, că-s ultima, chiar nu mai contează. Mie odată un prieten mi-a zis întotdeauna să las loc de “bună ziua” (ce-i drept, el nu ma mai salută, dar nu despre asta e vorba). Bună seara, deci ) În scurta mea experiență de viață, eu am învățat câteva lucruri (chiar dacă am tendința să calc mereu pe aceeași greblă – o, iată încă un cuvânt care nu-mi place haha): banii și jobul aduc fericire, dar când ai vreo intoxicație și te doare capul de nu poți urca scările – nu-ți mai trebuie nimic pe lumea asta; vara în casă e primordial să ai aer condiționat… totuși să faci sex și să te sufoci de caldură nu-i chiar așa de… sexy; să arunci farfurii în pereți scoate cam 3% din stres (ori ți le adaugă); dacă ai mașină, neapărat trebuie să ai și o roată de rezervă; și da, luminițele de pe brad au ceva reconfortant, la fel ca și marea )… Dar dacă e să vorbesc serios, cel mai important, de fapt, e să ai cu cine să îți împarți tristețile și bucuriile. Nu știu la ce visezi, dar sper să se împlinească.

P.S. Și crede-mă… atâta timp cât amintirile sunt vii, oamenii nu dispar din viața noastră.

Sorina

bal mascat

⁃ cum? o cunoști?

am zâmbit și am simțit o voluptate grea, cu gust de pelin și doctorie, să-i spun omului pe care-l ghiceam un suflet deosebit de al mulțimii, înțelegător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat și greu, cu ostentație.

⁃ o iubesc de patru ani.

in Mondays we trust

final de zi.

urc în lift, mă uit în oglindă și citesc pe fața mea ziua asta de luni (sunt zile normale și sunt zile de luni).

arăți ca o zână, îmi spun sarcastic, în timp ce pășesc spre ușile care se deschid.

în sfârșit, ies afară. oriunde n-aș întoarce privirea – sclipesc luminițe argintii. ghicesc titlul de la știri “capitala în straie de sărbătoare” (că altul nu mai există) și merg îngândurată… când o tânără, pe care o văd pentru prima dată în viață, îmi spune, trecând zâmbind pe lângă mine: îți stă bine cu ochelari. ești frumoasă )

zâmbesc și eu și rămân câteva secunde fără să fac vreun pas.

știți vorba aia despre frumusețe, da?

ap iaca.