Toamna cu luna

Cel mai uimitor sentiment din câte cunosc e dorul. Omul are impresia că este total absorbit de realitatea înconjurătoare, acomodat cu mediul, preocupat de noile lui probleme. Şi deodată o străfulgerare orbitoare: chipul cuiva, ochii cuiva, gura şi mâinile cuiva. Le simţi cu un realism zguduitor şi îţi dai seama că tot ce te înconjoară este lipsit de importanţă, indiferent, ba chiar dizgraţios. Dizgraţios tocmai de aceea că ne îndepărtează de acele mâini, de acea gură.

-De ce oare, în viaţă, de e la început sau la sfârşit, tot ajungi să simţi lipsa cuiva, a ceva,  de la ziua aia în care a plouat cu soare şi ai alergat prin grădina bunicii cu picioarele goale, până la prima dimineaţă în care ai văzut marea, de la Te iubesc-ul rostit de cel ce ţi-a adus flori de câmp parfumat atunci când zâmbetul nu a prins contur pe buzele tale toată seara, până la nopţile friguroase petrecute la lumina lumânării…?

-Nu ştiu, mi-a răspuns nepăsător şi plictisit… şi m-a tras spre el să mă sărute, ca să nu-i mai adresez atâtea întrebări stupide, cum spunea adeseori…

Ţin minte, era tot toamna. Mi-am luat fusta surorii mele, aia care îmi plăcea atât de mult, am răsuflat adânc, parcă anticipând ceea ce urmează să se întâmple şi am ieşit din casă, cu ochii mai mult în pământ şi cu inima zbătându-se, fără vreo speranţă că lucrurile ar putea lua o întorsătură pozitivă. Câte-o frunză îngălbenită înainte de vreme mă lua prin surprindere, parcă ştiind că un pic de culoare mi-ar face ochii să zâmbească în clipele alea de un gri perfect. Am ajuns înaintea ta, însă nu-mi mai era de mirare. Mi-am zis că e un moment potrivit ca să plec la oglindă, să-mi pun fularul aşa cum îţi plăcea cel mai mult. Văzându-mi reflecţia într-unul din geamurile semişterse pe lângă care am trecut, m-am oprit şi mi-am aranjat acolo fularul… oricum era o zi în care nici nu aveai să-l mai observi.

-În sfârşit, ai venit. Ce dor mi-a fost.

-De ieri până azi? Imposibil. Şi veşnicul surâs ironic nu a uitat să-ţi creioneze colţul gurii.

Ora 20.00. Trecuse suficient timp pentru ca să-mi termin cafeaua şi tu paharul de coniac. Când te-am văzut pentru prima dată, tot coniac ai servit. De aia detest astăzi coniacul mai mult ca oricând.

Privirea pe care o iubeam atât de mult ţi-a trădat pentru a mia oară gândurile şi acum parcă vroia să se ascundă de toţi şi de toate, ca o prizonieră care a evadat din închisoare. „Şi de ce să mai faci risipă de atâtea fraze rotunde, de atâtea lozinci lustruite”, scria Tadeusz Dolega-Mostowicz. Avea dreptate. Însă nu vroiam să se sfârşească minutele în care încă mai puteam să contemplez prezenţa ta într-un septembrie fără secrete. Şi atunci mi-am amintit de versurile lui Michel LeGrand „Et voilà que sur le sable, nos pas s’effacent déjà”. Parcă îl şi auzeam cum cântă în tăcerea nemiloasă ce îşi făcuse loc între noi, vorbind singură cu ea. Fiecare şi-a achitat nota de plată şi ne-am ridicat de la masă, tu – împăcat cu tine însuţi, iar eu – răvăşită de cele întâmplate şi, mai rău, de ce ştiam că va fi în zilele, lunile sau poate chiar anul următor.

Am ieşit afară. Aer, în sfârşit puteam să respir. Soarele demult nu mai era (nici măcar la mine în suflet). Primele stele s-au ghemuit pe cerul negru, parcă încercând să se încălzească una de la alta. Mi-am cuibărit mâna în buzunarul care îţi adăpostea mâna ta şi m-a bucurat faptul că nu ai ripostat, din contra, degetele tale le-au îmbrăţişat pe ale mele aşa cum o făceau de atâtea ori, odată, demult. Ne-am despărţit ca într-un final de film, eu plecând într-o direcţie, iar tu în alta.

A doua, a treia, a zecea zi m-am plimbat singură pe pod. Era mult mai frig, mult prea întuneric. Deloc grăbită, o durere insuportabilă se plimba de mână cu amintirea prin cele mai ascunse locuri ale sufletului meu. Am mers şi eu într-un pas cu ele, până am ajuns la casa ta. Mi-am îndreptat privirea spre fereastra de la etajul doi. Am stat aşa câteva secunde şi am plecat, pentru ca să nu mă mai întorc niciodată.

Azi, într-un început de sfârşit de septembrie, îmi tot răsună în minte vorba lui Maupassant: “Ma chère, l’amour n’est pas éternel. On se prend et on se quitte”. Quelle vérité dure, mă conving nostalgică.

26 septembrie 2012, ora 19.30.

Rochia verde pe care am îmbrăcat-o se potrivea cu soarele de afară. Mă aştepta jos, la scară, cu un zâmbet blând şi dornic de a mă săruta. M-a mângâiat pătimaş cu privirea şi mi-a spus “Ce dor mi-a fost.” O lacrimă mi-a umezit ochii, l-am strâns în braţe şi am pornit încet în căutarea timpului pierdut.

Încă cinci minute

– Mă bucur că te-am văzut.

– Și eu.

Cine nu s-ar bucura să mă vadă, mă gândesc în timp ce mă întorc schițând un zâmbet mai mult forțat. Pornesc încet spre casă, în căști îmi cântă pentru a mia oară Purple rain. Nu plouă, pentru că eu am umbrelă. Vântul adie cu blândețe, sufletul mi-e plin de alte suflete, oamenii trec pe lângă mine și ei nu au nici cea mai mică idee cât de tare am vrut să te sărut azi. Dar azi deja își aprinde ostentativ felinarele, unul câte unul, lăsând indolent în urmă suspinele mele, sigilate grijuliu cu vreo trei dorințe neîmplinite.

Citeam când ai venit și m-ai pupat apăsat pe obraz. Apăsat, așa cum ți-am spus că îmi place. Mimica feței tale mi-a dat de înțeles din prima că vei fi mult prea serios ori că noaptea trecută s-a cam încheiat spre dimineață. Nu-i grav, eu aveam chef și energie pentru ambii. Am mers iarăși alături, prefăcându-ne că avem stofă de amici care nu vor să sară în brațele unui altuia, devorându-și flămânzi fiecare centimetru de piele. Nu trebuie să-mi spui nimic, tu ești o combinație mult prea expresivă dintre aparență și esență. Iar eu înțeleg mai multe decât tu poți să-ți imaginezi. Mașinile treceau pe lângă noi cu aceeași viteză cu care mie mi se schimbau gândurile în cap, iar gropile răsăreau în calea mea la fel de rapid cum și dispăreau. Ne-am atins (in)voluntar de vreo câteva ori, fapt care m-a bucurat și m-a întristat în același timp. Mă tot uitam spre tine să-ți întâlnesc ochii, însă așa și nu mi-a reușit. Doar atunci când ne-am așezat am putut în sfârșit să te privesc așa cum vreau eu – mult și lung. Da’ pentru că eu nu pot altfel și nici nu vreau. Îmi place uneori să intimidez oamenii, dar pe tine în mod special. Pentru că ăsta e probabil unul dintre puținele momente în care inocența copilului din tine îți înseninează nestingherit fața. M-am poziționat strategic – indian style și zâmbeam întruna, pentru că evitai să privești spre mine. Eu știu. Te temi că o să te îndrăgostești. Well, tot ce-i posibil. În stânga noastră un tată încerca să joace fotbal cu copiii săi. O pisică se plimba prin iarba proaspătă, verde, pe care ție îți place să mergi cu picioarele goale. Am râs iarăși de așa-zisul havuz din care poate, în zilele fierbinți de vară, țâșnea glorios apă rece. La un moment dat, mi-am ridicat genunchii la piept, iar tu m-ai îmbrățișat ca să nu-mi fie frig. Am încercat inconștient să-ți încălzesc mâinile reci. Ce păcat că mi-a reușit doar o dată.

– Nu vreau acasă.

– Încă cinci minute.

Cerul parcă se răsturna peste mine cu tot cu stele.

Iar eu te-aș fi lăsat să-mi deschei mugurii de la bluză.

Cinci minute… ar fi fost de-ajuns.

Despre cifre, pauze şi the song that says to let go

21 februarie 2013,  ora 02:45

Zilele trecute îi ziceam Cristinei că, atunci când sora mea nu-i în ţară am o insuficienţă colosală de energie. Astăzi, sau mai bine zis ieri, mi-am luat doza de energie şi parcă mă simt mai întreagă. Eu niciodată nu aş sta pe gânduri, dacă ar trebui să îmi ofer inima pentru sora mea. Pur şi simplu nu cred că sor-mea ar vrea o inimă atât de găurită ca a mea. Dar eu i-aş da-o, doar ca să ştiu că e fericită.

Mie, în general, nu-mi place cuvântul pauză, dar în ultimele două zile eu am auzit acest cuvânt de vreo opt ori şi tot de atâtea ori am murit, şi tot de atâtea ori m-am „autoresuscitat” ca să continui să-l mai aud. Vreo cinci lacrimi şi jumătate s-au înghesuit în colţul ochiului străduindu-se din răsputeri să iasă la libertate, însă eu le-am spus să mai rabde până ajung acasă. As far as I can tell, severe abandonment issues. Am stat vreo 10 minute nemişcată în faţa calculatorului, citind ceva despre „nu te-am lăsat, deranj, bine şi un somn uşor la sfârşit.” Crede-mă, somnul meu o să fie orice şi oricum, numai nu uşor. But who cares, as long as I have a bottle of tequila in my mind and a short, miserable life in my hand. Nu-ţi fie frică, tu o să continui să fii o persoană importantă pentru mine, chiar dacă let’s face it… those 15 minutes sucked big time. Peste două ore eu mi-am dat seama că am scris doar cinci ştiri a câte şase propoziţii şi din compasiune pentru mine şi lacrimile pe care le-am încarcerat cu atâta asprime, am mâncat o ciocolată şi am mai băut o cafea… a treia pe ziua de ieri.

În drum spre casă mi-am amintit cum, în noaptea ceea, am plâns cu sughiţuri în taxi, încât şoferul a pornit la un moment dat o muzică de jale, din solidaritate pentru mine. Tot ce vroiam, de fapt, era o îmbrăţişare, dar cine să ţi-o dea, când oamenii aleg/decid să ia pauze.

Eu am spus deja la toată lumea că aştept primăvara. Pe 1 martie, copacii nu o să înflorească şi nici soarele nu o să-şi ocupe locul de altădată, însă eu o să ştiu că e primăvara. Asta e ca atunci când tu nu erai lângă mine, dar eu ştiam că tu eşti. Ieri, tu m-ai făcut să mă simt mai singură ca niciodată. Thanks and whatever.

So you think I’m broken? Fix me.

Până ajungi la suflet

Plimbă-ţi palma-n părul meu,
Până ajungi la suflet,
Privirea ţi s-a tulburat când te-am atins…

Mi-am promis că nu voi scrie niciodată nimic despre tine. Dar cine sunt eu ca să îmi promit lucruri? Când mă trezesc gândindu-mă la ce a fost noaptea trecută, mi-e imposibil să mai fac ceva raţional, fiindcă tot ce ţine de tine e nebunie pură. O nebunie dureros de dulce, cum spunea poetul… ca să încep să număr minutele până o să te revăd nu-mi mai rămâne decât un pas… un pas care mă aruncă, fără nicio siguranţă, într-un abis cuprins de o beznă ce nu a văzut lumina de ani şi ani.

Că tot ce mai conta odată se transformă în nişte nimicuri, că simt cum în tot corpul dau din aripi fluturi de toate culorile, că vreau ca timpul să se oprească în loc (aşa cum a făcut-o ceasul tău), că radiez de fericire când zâmbetul îţi apare pe faţă şi ochii instantaneu ţi se fac mici, de parcă-s nişte picături de brumă… nu ţi-am spus niciodată. Atunci când suntem împreună, strâng de jos resturi de speranţă şi iubire, de indiferenţă şi aroganţă, pierdute… sau poate aruncate tot de tine. Şi le adun pe toate în suflet, în timp ce tu mă săruţi însetat şi frenetic, neştiind că aş putea rămâne pentru totdeauna în braţele tale, de-ar fi ca tu să vrei.

Când încep să mă desprind de căldura trupului tău, un frig răzbunător îmi alungă ameţeala care-mi devenise dragă şi nu mai ştiu unde mă aflu, de am murit sau sunt iarăşi în viaţa în care tu nu exişti. Şi-atunci mă îmbrac în fulgii care cad neîncetat din cerul tău, iar lacrimile ce se preling încet pe obrazul meu îngheaţă una câte una.

Mâine, poate vei realiza că eu sunt cea pe care o doreşti, zi şi noapte, când frunzele se schimbă în stropi de aur sau florile răsar printre fire verzi de iarbă. Dar astăzi nu pot decât să te îmbrăţişez cu dragoste, aşa cum mi-ai spus că nu a făcut-o nimeni.

(nu mai contează anul)

Scrisoare cu gust de pământ şi apă de ploaie

Faţa ta surâzătoare m-a luminat în interior atunci când am intrat în apartamentul tău. Mirosea a haine curate, proaspăt spălate. M-ai îmbrăţişat vesel şi nonşalant, nu înainte de a-mi topi cu respiraţia ta caldă şi dulce câţiva fulgi ce rătăceau zăpăciţi prin părul meu. Atingerea mâinilor tale m-au făcut să-mi pierd undeva dezinvoltura pe care am adunat-o atât de cuminte şi sârguincioasă în scurta mea călătorie cu taxiul. Mi-am scos inima din piept şi am lăsat-o pe masă, în timp ce tu îmi povesteai haotic ceva şi răspundeai, râzând, unor fete pe facebook. M-am privit în oglindă şi am văzut, în partea stângă, un crater tridimensional. Darling, you have my heart, m-am gândit eu aproape apatică. Ţinând într-o mână toată (pseudo)demnitatea mea şi în alta prosopul roşu pe care mi-l dădusei (funny or not, era culoarea pe care, în glumă, ţi-am cerut-o) m-am dus să fac un duş fierbinte, lăsându-te în compania fetelor tale. În timp ce apa moale dansa uşuratic pe pielea mea, în minte mi-a revenit momentul în care odată mi-ai spus: „Dacă vorbesc cinci minute cu ele şi nu-ţi atrag atenţia, nu înseamnă că nu eşti frumoasă.”  Sincer, mai nu am râs, şi crede-mă, nu de fericire. De aici şi până la clipa în care savuram o cană plină cu cappuccino la tine în bucătărie nu trecuse mult. Când ochii mei au început să-ţi picteze trăsăturile pe suprafaţa mângâiată de spumă, tu te-ai retras frumos în altă cameră să vorbeşti cu o tipă pe nume mă-duc-să-i-răspund-ca-să-nu-se-supere. Făcând abstracţie de aceste detalii deprimante şi total neinteresante, la ora ceea atât de târzie, tu erai starea mea de bine. Şi eu chiar nu mai aveam nevoie de nimic altceva decât să te privesc.

… Ţin minte când ai deschis uşa de la balcon, lăsând să intre în odaie aerul acelei nopţi, ninsoarea, mirosul de fulgi. Pe muzica băieţilor de la Kings of Leon, îţi urmăream calmă fiecare mişcare, fiecare gest, fiecare zâmbet. Eu ador zâmbetul tău. Este un acord între tine şi tine. Şi mie nu-mi ajunge. Şi eu nu mă satur. Aş fi vrut să îţi spun că m-am săturat, dar te-aş fi minţit. (Te-aş fi minţit ca atunci când ţi-am zis că nu eşti băiatul alături de care eu mă văd). Pe urmă noi am râs mult, iar eu mai sorbeam din când în când din şampania pe care tu ai catalogat-o ca fiind o investiţie proastă. Eu eram atunci un fel de „Idiotul” despre care Dostoievski a scris că „ în momentele lui de bucurie intensă, simţea întotdeauna şi fără motiv o tristeţe nelămurită.”  Şi ştii de ce, pentru că eram perfect conştientă că după noaptea asta straniu de magică vine dimineaţa în care toată însufleţirea mea se va prăbuşi într-o realitate ce poate fi numită, fără regrete, de-a dreptul mizerabilă. Stând ore în şir la cel puţin un metru distanţă unul de altul, nu poţi să-ţi imaginezi ce am simţit când te-ai apropiat de mine şi m-ai asediat tandru cu căldura ta. În câteva secunde m-ai dezarmat, mi-ai dat remuşcări, m-ai lăsat fără cuvinte, m-ai făcut să vorbesc prea mult, m-ai luat de mână, m-ai strâns în braţe, m-ai sărutat. Eu te-am trăit ca o dementă ce şi-a căutat luni la rând antidotul, pe care iată, în sfârşit, îl găsise. „Dacă vroiai să mă înlănţuieşti astfel, nu erai tu însuţi robit în lanţurile mele?”  Ţi-aş fi spus atunci „te rog, te rog, lasă-mă să fiu cu tine”, însă tot „ai grijă” mi-au fost ultimele cuvinte. În replică am primit „fularul tău miroase frumos.”

Era ora 5.00 dimineaţa şi eu aveam un sentiment de bruscă despovărare: „Liberă şi singură.” Cred că aici Dostoievski a greşit când a spus „ Cu cât te chinuieşte mai tare, cu atât te iubeşte mai mult.”  Frământată de gânduri, am ajuns acasă. Am trecut pe lângă oglinda din antreu şi mi-am amintit, cu lacrimi în ochi, că am uitat ceva la tine. Inima mea.

(2013)

Terapie intensivă

Shit. Un cuvânt care exprimă foarte multe în această perioadă mmm interesantă, aş zice.

***

Noaptea mă strecor sub pătură până la urechi; mă ascund de ziua care a trecut atât de greu. La amiază mi-am amintit fără ca să vreau de dulapul şi sertarele pe care le-am găsit goale după ce m-am întors acasă. Nu cred că am mai plâns vreodată atât de tare ca atunci.

Poate doar acum.

Cel mai trist e că… niciodată nu o să aflu de ce.

Dar nici nu trebuie.

***

Later that night,

I ran my fingers across my chest

And whispered

Where does it hurt?

It answered

everywhere

everywhere

everywhere

Dragostea durează trei ani

– În ce sens?

– În sensul direct.

Eu niciodată nu beau dacă mă doare capul. Da’ pe mine mă doare des capul, respectiv eu beau tare rar. Şi totuşi, e bine uneori să faci aşa cum te roagă inima, nu raţiunea. M-am aşezat într-o coastă pe canapea, cu paharul de martini în mână şi cu un şuvoi de lacrimi mai mult amare, decât sărate, gata să-şi pornească drumul spre libertate. Pe fundal se auzea o muzică de jele, tocmai la temă, Marco Mengoni, piesa aia pe care am ascultat-o de atâtea ori în maşină. Pffaa, cine a zis că e grea viaţa, nu a trecut niciodată printr-o despărţire. Am vreo o mie de întrebări fără răspuns. De data asta, karma mi-a ars o palmă zdravănă peste un obraz, iar eu, bineînţeles, l-am întors şi pe al doilea. Dacă doare, atunci să doară tare. Am o carte de 300 de pagini pe care o citesc de două luni. În casă e dezordine, afară e umed, murdar şi frig, în microbuze iarăşi pute. Cu realitatea nu-i de glumă. Trezeşte-te fato şi ie-te b**a odată în mâini, aud aproape în fiecare zi. Stai, stai, iaca amuş.

Mi-am vopsit unghiile în roşu, dacă tot se apropie 14 februarie. Să fie sărbătoare!

Oameni buni. Eu o sa vă spun un mic secret.

Dragostea durează trei ani. Şi tare, dar tare rar… o viaţă.