Din august până în noiembrie nu-i decât o noapte

– Bună. Fă ce vrei cu mine.

Toamna asta-i mai lungă și mai frumoasă decât toate toamnele pe care le-am trăit până acum. M-aș agăța de ea ca un om care, zâmbind somnoros, caută să nu se trezească din vise galbene și roșii. Lasă-mă aici, jos, cu toate frunzele în brațe, n-am nevoie de zăpezi decât dacă le vom cerne amândoi. Deschid ochii mari, însoriți, doar ca să văd cum, necunoscut, vii parcă din mine. Mă privești ca un copil rătăcit, mă eviți și mă absorbi în același timp, mă omori și mă reînvii, mă respingi și mă tot chemi spre tine ca să nu mai fiu a altcuiva și totodată să fiu, mă scoți din minți și mă calmezi până când sunt gata să adorm pe mâna ta, mă izbești de pământ și apoi mă ridici ca să-mi săruți ochii. Mi se face brusc dor. Mă pornesc printre arbori plini de scrum, cu muzica vibrându-mi în suflet, trec peste oameni, peste august și septembrie, peste mări verzi cu sclipiri albastre. Aici erai. Mă opresc în fața ta cu un zâmbet convalescent, desfrunzit din lună, pahare cu vin și cearșafuri răvășite. Nu-s capabilă să rostesc niciun cuvânt. Te văd în toate ipostazele posibile și imposibile, fixându-mă cu ochii ca atunci, exact ca atunci. Cum poate o îmbrățișare să-ți dea mai multă existență și esență decât orice altceva? În tot acest infinit eu n-am timp. Timp să-mi spui tot ce vrei, timp să-mi plimb degetele pe fața ta, să mă strângi în brațe ca să intru-n tine și tu în mine, timp să uit să respir, să te încălzesc și să mă alinți, timp să-mi muști buza de jos și să-mi șoptești noapte bună.

Înfipte atât de adânc în suflet, îmi condamn amintirile să moară din rădăcină.

Am adormit pe partea stângă, ca de obicei, gândindu-mă că niciodată n-o să știi.

cum…

…deodată vine toamna peste noi,

Ceva ce n-a mai fost deodată vine,

E frig și nu e cale înapoi,

Mă-mbrac în tine și te-mbraci în mine.

 

Ridică-mă din frunze și uită-mă-ntr-o carte, te rog.

Anunțuri

Scrisoare către mama

M-am gândit să scriu, pentru că sunt momente în care eu tac, deși ar trebui să spun multe.

Sunt sigură că voi toți o să spuneți “toate mamele sunt așa, Sorina”, dar credeți-mă, nu-s toate mamele așa.

Mama, eu n-am uitat.

N-am uitat acel ianuarie. Lunile care au urmat le-am suportat pentru că tu ai fost lângă mine în fiecare minut. Pentru că tu m-ai ridicat, m-ai scuturat de praf, mi-ai șters toate lacrimile și m-ai scos la lumină.

N-am uitat noaptea ceea în care ai chemat ambulanța și m-ai dus la spital. Că tu m-ai ținut de mână, ai mers seară de seară alături de mine ca să respir aer curat, că mă sunai de zece ori pe zi ca să te asiguri că sunt bine. Că mi-ai spus atâtea vorbe de încurajare când eu nu mai credeam în nimic. Nici în viață, nici în speranță, nici în iubire. N-am uitat că m-ai îmbrățișat ori de câte ori am avut nevoie, că ai trecut și tu prin ce am trecut eu, poate de sute de ori mai intens. Și totuși ai rămas la fel de senină și cu inima tot atât de deschisă pentru tot ce e frumos și adevărat.

Eu n-am uitat că din orice colț al lumii tot la tine am venit. Pentru că eu întotdeauna am știut că tu ești și că dacă mi-a fost rău, în curând o să-mi fie bine. Mama o să mă primească, o să-mi dea sfaturi, mama o să-mi facă mâncare și o să-mi facă patul. Mama o să mă scoată din orice încurcătură, indiferent de faptul că eu atunci am vorbit urât, am strigat, am trântit ușa, n-am vrut să-i răspund, am râs pe seama ei sau m-am supărat fără motiv.

N-am uitat că mi-ai amintit de zeci de ori că sunt frumoasă, că unii prieteni pot avea mai multe fețe, că trebuie să mănânc fructe și să beau mai puțină cafea, că mâine o să fie frig și ar fi bine să mă îmbrac mai gros, că trebuie să-mi pun căciula (veșnica problemă), că nu e bine să-mi pese atât de tare de alții și atât de puțin de mine, că trebuie să-mi beau pastilele la ore exacte, că timpul trece repede și acum, acum e momentul să savurez momentul, n-am uitat cât de tare te-ai bucurat când am obținut jobul pe care îl visam și cât de tare sufereai când nu înțelegeam ce mi se întâmplă.

N-am uitat când te-am sunat și ți-am spus că el pur și simplu a plecat cu tot ce avea, n-am uitat când m-ai luat de la aeroport, când m-ai dus la aeroport, când m-ai ajutat să-mi fac bagajele și când m-ai ajutat să le despachetez, n-am uitat de câte ori mi-ai făcut ceaiuri cu lămâie, checuri cu piersici și mere, de câte ori am privit filme împreună, de câte ori m-ai întrebat dacă mă doare capul, cum a fost la lucru, cum a fost la întâlnire, cum a fost plimbarea, cum am dormit și cum, în general, mă simt.

N-am uitat că eu o am pe sor-mea, tot pentru că tu exiști. N-am uitat câți brazi am împodobit împreună, câte luminițe am aprins, câte ninsori ne-au albit ferestrele, câte seri am râs, câte cântece am ascultat, câte cine am pregătit, câte weekend-uri vesele au fost și câte încă ne așteaptă să le trăim… tot împreună.

Mama, eu n-am uitat. Viața nu e simplă, mi-ai spus de atâtea ori și eu am simțit asta cu toate celulele din mine. Tu nu poți să-ți imaginezi cât de tare mă bucur că am supraviețuit acestor ultimi doi ani și că lucrurile sunt acum exact așa cum sunt.

Mama, eu azi am 28.

Datorită ție.

(Poză cu titlul: Eu de mână cu mama)

Acoperă-mi inima cu ceva

Pentru prima dată într-o perioadă foarte lungă de timp am ajuns vineri seară acasă și am căzut pe pat fără ca să mai fiu în stare să mă ridic vreme de o oră și ceva. Cu ochii întredeschiși i-am scris Ruxandei un mesaj prin care i-am dat de înțeles că eu cu un efort supraomenesc abia o să ajung în baie, deci noaptea mea nealcoolizată pe care urma s-o petrec în oraș a rămas tot nealcoolizată, doar că acasă. (Așa cuvânt nu există, eu știu). Am dormit până am atins miezul următoarei zile, trezindu-mă brusc din cauza unuia dintre obișnuitele mele coșmaruri. Soarele rotund era demult la fereastră, la fel ca și durerea mea de cap care se instalase foarte comod și dezinvolt în tâmpla dreaptă. Am suportat-o cu greu, iar după trei pastile de diferite forme și culori am mai băut două ca să-mi împlinesc visul de a fi capabilă să mă ridic din pat. Dezamăgită de cartea pe care o citesc, de acest septembrie care parcă e iulie, decepționată de oamenii din microbuz care nu se spală și de cei pe care ii salut când intru în cafeterie, dar ei nu răspund, de exemplu. Da’ pentru că e mult mai interesant să te uiți lung la mine și să te prefaci că nu m-ai auzit. Dezamăgită de oamenii care vorbesc. Vorbesc mult, îți povestesc despre atingeri, despre soartă și întâmplări utopice, despre apropieri pe care, odată, puteam doar să ni le imaginăm, stând spate la spate, străini, reci pe dinafară și atât de calzi în suflet, îți povestesc despre ce înseamnă să nu te saturi. Să nu te saturi după prima, a doua, a cincea oară. Îți povestesc despre îmbrățișări care nu au mai fost niciodată așa. Ore în șir, cu luna în palmele mele și buricele degetelor tale plimbându-se pervers pe buricul meu. Hiperbolizare la o bucată de noapte, nimic altceva. Nimic altceva decât vorbe. Scriu și zâmbesc, gândindu-mă la absurditatea în care ne ducem zilele, la dezacordul atât de proeminent dintre rațiune și sentimente pe care îl acceptăm dând din umeri și uitându-ne poetic în depărtare, din teama de a nu trăi într-un continuu, dar atât de frumos delir. When enough people make false promises, words stop meaning anything. Interesant e că numai eu am zâmbit atunci la fraza asta.

Mâine la muncă și eu realizez că nu am înțeles nimic din acest week-end, pe care mai mult de jumătate l-am dormit. Zero productivitate și creativitate, un berry cheesecake și un cappuccino la Tucano, unghii vopsite în albastru și cinci pagini citite. Nu-i grav, mâine o să beau doi litri de cafea, o să mă enervez că luni e zi grea și seara o să merg pe jos 40 de minute cu căștile în urechi, uitându-mă obsesiv la toți străinii de parcă așa și trebuie.

Mi-am făcut un ceai de mentă și mă gândesc cum nouă tuturor ne e dor. De tot, de nimic. De priviri blânde, de o strângere de mână, de căciulă și fular, de mare, de bătăi de inimă, de frunze vii și moarte, de îmbrățișări în timpul nopții, de fulgi și ger, de luminițe agățate la fereastră. Pur și simplu nu toți recunoaștem asta.

Eu o să fiu sinceră.

Niciodată nu am așteptat atât de tare luna octombrie.

Conexiune metafizică

Mi se pare că am înghițit un balon de săpun și toate culorile i s-au dizolvat confuz sub pielea mea.

Dacă o să mă atingi ușor pe buze, pe sâni sau pe obraji, o să simți cum prin mine scânteiază  lumini în două cu vise.

Atinge-mă obsedat. Știi? Știi.

Cine ești? Cine sunt? Ce mai beau? Ce mai cânt?

Hai spune-mi, spune-mi. E o simpatie bazată pe absolut nimic. Așa, instinctivă.

Fumează-ți liniștit țigara. O să inspir fumul în două cu respirația ta.

Apoi să-mi săruți fața. Să-ți dispară grijile când îți pui capul pe pieptul meu. Și să-mi zâmbești privindu-mă în ochi. Simplu. Atât de simplu.

Probabil, orice senzație cu sens nu mai are niciun sens.

La un moment dat.

Sau din când în când.

Mă destram în adieri de vânt.

Despre 30 de minute de mers pe jos

A venit momentul când nu am răbdare să ajung acasă ca să zbor direct în dușul fierbinte pentru a mă încălzi. Merg îngândurată pe drum și observ tot mai multe frunze căzute. Miroase a frunze căzute și a nuanțe încă nenăscute. Vântul încearcă să-mi șoptească ceva la ureche, dar eu nu-l aud. Nu știu de ce, cuvântul a șopti mi-a devenit drag. De fapt, știu de ce.

That you give me no, That you give me no, That you give me no, That you give me no, Soul, I hear you calling… Nu mi-a plăcut ziua de azi. Mâine o să fie altfel. Cafeaua de dimineață a fost prea amară. N-am răbdare să-mi cumpăr cartea aia pe care am descoperit-o săptămâna trecută în librărie. Să nu uit să-mi măsor temperatura și să mai beau un ceai de zmeură. Doamne, cât de tare urăsc ceaiurile de zmeură. Dacă mai văd o felie de pizza în fața ochilor… Mâine e miercuri, abia aștept vineri seara. N-am înțeles, de unde frigul ăsta? De ce oamenii întotdeauna încearcă să-și reprime sentimentele, crezând că așa vor fi mai fericiți? E posibil să te întâlnești cu același necunoscut, în exact același loc și la aceeași oră, fix peste trei luni? Hai, vino să mă saluți, nu-mi zâmbi așa timid. Okay, poate data viitoare. Online cu 14 minute în urmă. Sorina, be cool. My song is on repeat and I dont give a… shit. Oh baby refrain from breaking my heaaaaart. Tocmai am dat 100 de lei pe nică. N-am fost la teatru din aprilie. Totuși, trebuie să beau mai multe ceaiuri de zmeură. Ascultarea la volum ridicat pe perioade îndelungate vă poate afecta auzul. Creșteți volumul peste nivelul de siguranță? What? Evident! Shit, și mama mi-a spus de atâtea ori: Sorina, o să-ți rupi capul dacă o să mergi cu ochii în telefon. Încă două zile de august. Întoarce-mă-n august din nou, ți-aș cânta încet, încet, cu buzele atingându-ți urechea. Pe urmă aș adormi, sperând că mâine va fi tot noaptea de azi.

Am vrut să mă abțin, dar n-am rezistat.

Când am ajuns acasă, am vomitat câțiva fluturi care își ieșeau din minți la mine în stomac.

 

Tradiție și mister duminică, în Capitală

După cinci încercări eșuate de a ieși azi cu cineva în oraș, mă hotărăsc să mă chitesc și să ies singură; mie îmi place compania mea, mai ales când mi-e bine pe suflet. Dar ca de obicei, plimbările mele serale adie a oameni noi și a întâmplări neprevăzute.

Ajung puțin iritată în centrul acestei capitale veșnic în renovație – în microbuze pute, în magazine pute, afară pute. Mai spălați-vă, oameni buni!

În timp ce merg eu cu nasul în telefon și cu căștile în urechi, un băiat se oprește în fața mea și îmi spune ceva în limba rusă. Neauzind bine ce mi-a zis, îl întreb: Poftim? Iar el îmi răspunde cu un zâmbet ghiduș: Estze fata frumoasa!

După un hamburger, o cola, trei piese de la Kings of Leon și vreo patru priviri tăioase din partea reprezentantelor noastre de gen feminin (eu nu știu ce au fetele cu mine, da’ se uită tare urât), o iau înspre semafor și aștept cuminte culoarea verde. Din urmă mă ajunge un cetățean, care, analizându-mă din cap până în picioare îmi spune într-un final: Pot să te petrec acasă, domnișoară. Mă uit la el și pornindu-mă să traversez strada, îi răspund puțin amuzată: Nu cred. Eu locuiesc departe. La care el îmi strigă plin de speranță: Șap și! Eu am mașână!

În timp ce mă gândesc să o iau încet spre pietonală, un al treilea voinic răsare de nicăieri lângă mine și începe a povesti: E cam riscant să porți încălțăminte albă la noi în țară. Tu ești în general diplomată sau directă? Nu cumva ești jurist, în care direcție mergi bla bla bla.

După aproape două ore de plimbare cu adevărat magnifice, mai nu m-am ușis pe pietonala noastră.

În rest, luna chiar mi-a plăcut.

Fix jumătate de coi.

Din dragoste de mine

Mă gândesc cât de diferită e vara asta de cea din anul trecut. Mi se pare că am trăit o nerealitate sau că e imposibil să mi se fi întâmplat ceea ce mi s-a întâmplat.

Septembrie, noiembrie, ianuarie… Probabil e prima dată când mă bucur că timpul a trecut.

Azi seară, am intrat în baie și mi-am oprit privirea în oglindă. M-am uitat lung la mine.

Timp de șapte luni, eu am renăscut din cenușă. La propriu.