la douleur exquise

Am în general o față serioasă și de cele mai multe ori nu reflectă nici pe departe ceea ce se întâmplă în interior. Oamenii au tendința de a judeca în funcție de fațadă, neajungând sau ajungând foarte rar să descopere ceea ce numesc eu lume lăuntrică. În cele mai dese cazuri ne trezim în poziția de critici experimentați pornind din propriile frustrări și neîmpliniri, uitând cu desăvârșire de sentimente și emoții. Dar cine se mai hazardează azi să fie gol în fața lumii? Dezbrăcat(ă) de tot, asta sunt eu, respir într-o societate aievea Patului lui Procust. Este cineva care vrea să mă cunoască atunci când nu mai am limite și nimic de ascuns? Promit să spun tot. Să nu ne pese de paradigme, de presiunea socială, de prejudecăți sau preconcepții. Sinceritatea e cel mai mare atu pe care putem să-l avem, dar și cu cel mai profund impact emoțional. Cele mai adânci contorsiuni ale sufletului sunt generate, de fapt, de momentele în care suntem sinceri cu oamenii de lângă noi și totodată cu noi înșine. De aici se naște și puterea de a avea curaj. Curajul de a fi sincer. Marile regrete sau pierderi pot să apară, din nefericire, în ambele cazuri. Și după cele mai intense minute de onestitate trăite vreodată, dar și după clipele în care ar fi trebuit să exteriorizăm ceea ce simțim, și totuși n-am făcut-o. Sunt oameni care se sinucid având totul și sunt oameni care nu mai au decât speranța zilei de mâine, dar luptă până la capăt. În toată această fugă disperată, și unii, și alții, caută… un sens.

***

Să privești în ochii pe care îi iubești. Să nu uiți niciodată. Să nu te doară când treci pe lângă. Să scrii o scrisoare. Să ți se taie respirația (știi, ca atunci când tragi aer adânc în piept, dar nu-ți ajunge). Să ai forța să alegi. Să lași să plece. Apoi să încerci să (te) ierți.

Am auzit demult că, în fața marilor decizii, suntem întotdeauna singuri.

Și până la urmă, cel mai frumos lucru este să fii un om mai bun.

Dar, totodată… este și cel mai greu.

ultima zi de vară, întâia noapte de septembrie

I do not have time for things that have no soul, îmi spune C., citându-l pe Bukowski, în timp ce eu scufund contemplativ penultimul sushi roll în sosul de soia. Mă uit visătoare peste fereastră; se prevede încă o zi somnoroasă de vară, iar eu, în lipsă de contact cu subconștientul, mi-aș smulge inima din piept și aș lăsa-o la o muchie de stradă, în lumina soarelui. Sau aș arunca-o nonșalant în mare, să se legene aiurit printre alge. Dispărută fără urmă în larg. Dusă de val. Sau dusă cu pluta, mai bine zis. Magnifice titluri de afiș, încleiate neglijent pe toți stâlpii cu felinare din Capitală. Oferim recompensă pentru norocosul care o găsește primul – a SOULmate for the rest of your life.

Am înțeles că, uneori, ochii care nu se văd… oricum nu se uită. Și dacă nu privești în ochi, nu înseamnă neapărat că nu-ți tremură mâinile în timp ce ții cana plină de cafea cu lapte, rugându-te la toți sfinții să n-o faci țăndări. Am citit tare demult că noi, probabil, suntem făcuți din același material din care sunt țesute visele. Iată de ce, în toată fragilitatea mea, țin spatele drept și fruntea sus atunci când merg, ca să nu mă spulber(i) din răzbunare și să devin ruine mult prea devreme. Îmi crește temperatura, de obicei, la miezul zilei, de aia încerc să ignor cuminte miezul oricărei probleme și nu mă interesează nicio esență decât cea de rom. În prăjituri, bineînțeles. Senină, îmi spun, că nu mai vreau să mă obișnuiesc cu nimic – nici cu portocale, nici cu plimbări pe liniile din palmă, nici cu broaște țestoase. Pentru că eu tare, tare greu scap de obiceiuri.

Zilele trecute, m-am pornit la Cărturești zveltă ca o căprioară și am ieșit de acolo bolnavă. Partea bună e că acum nu mă mai sperie atât de tare sirenele ambulanțelor și nici combinația de alcool cu antibiotice. Vreau tot ce se zărea pe rafturi – de la cărți de 500 de pagini la sticluțe cu mesaje și lumânări parfumate.

Și mai vreau un pahar de rosé . Un apus domol de soare. Și o scrisoare.

Scrisoare de dragoste. Preferabil cu un final diferit decât în cea a lui Mihail Drumeș.

În schimb, aș ruga Toamna să-ți sufle încet pe suflet. Ca atunci când eram mici.

Poate, de data asta… o să treacă.

Luna

zici că am visat. și acum nu știu sigur dacă frumos sau nu.

M-am gândit atât de mult încât abia în zori am realizat că nu am dormit toată noaptea.

Nu știu în ce moment a început totul. Atunci când mi-a zâmbit în lift, în după-amiaza în care i-am dăruit cartea aia pătată, involuntar, de cafea sau pur și simplu în clipa în care i-am strâns palma în mâna mea.

O să mint totuși și o să spun că, de fapt, nimic nu a început.

Ceea ce știu e că simțeam.

O simțeam mereu la granița dintre străin și  aproape.

În fiecare dimineață, îmi promiteam că nu o voi mai căuta, pentru că știam că nu are niciun sens. Întotdeauna însă capitulam nefericit în fața dorului care se răspândise deja, invaziv, în toate zonele conștiinței mele, măcinându-mă lent, subteran.

Simțeam ca un dement parfumul ei când o vedeam venind spre mine, cu mersul ei ușor dezorientat, cu ochi senini, îngândurați. Neliniștit, vroiam de fiecare dată s-o iau în brațe.

Habar n-am de ce-mi plăcea atât de mult. Nici măcar nu e așa frumoasă, cum spun unii.

Încercam să mă conving că, de fapt, o urăsc. Pentru felul ei de a fi, pentru buzele ei, pentru modul în care îmi povestea, luminoasă și calmă, cum i-a trecut ziua. Surprinzător, eram întruna tulburat de prezența ei. Vroiam să-i cuprind capul cu mâinile, să o sărut și să simt cum se pierde, caldă, lângă inima mea.

Când încercam să adorm, o simțeam ca o așchie fărâmițată sub piele și tot ce îmi doream era s-o țin absurd de mână, ca să nu mă prăbușesc inert în neștire. O simțeam vie în toate cântecele care-mi răsunau în minte și în toate filmele pe care le priveam fără ea.

Simțeam cum, de nervi, le-aș fi spars fața tuturor băieților pe care i-a iubit. Că doar e imposibil să fi iubit numai pe unul

Ea va fi întotdeauna părerea mea de rău. Tocmai pentru faptul că niciodată nu voi ști cum ar fi… dacă am fi împreună. 

Voi ști doar cum e să nu fim.

***

eu nu o să mai greșesc. iar să-mi cer scuze e banal și lipsit de logică. pentru că nu știu dacă aș schimba ceva. uite într-atât de ciudat mă simt când rămân singur, încât nu știu ce să fac. 

***

Mai am atât de multe să-ți spun și totodată nu mai am nimic.

Tot ce mi-a rămas, de fapt, e o singură-ntrebare.

Știi cine-i Luna?

Amnezie

Șase luni. Cam atât au trecut.

O visez pe bunica destul de des și de fiecare dată tot mai frumoasă. Păcat că nu am moștenit nimic din frumusețea ei.

De cele mai multe ori îmi revine în minte momentul în care noi plecam și bunica începea să plângă. Cine știe ce se întâmpla în sufletul ei în clipele în care urcam rapid în mașină, bucuroasă că mă întorc în Capitală și îmi reiau viața de orășeancă, abandonată forțat pentru câteva zile. Mă uitam prin geamul întredeschis și o vedeam pe bunica la poartă, cu lacrimi șiroindu-i obrajii, până când din urma noastră nu mai rămânea decât praful înecăcios planând în aer. Eu întotdeauna mă grăbeam.

Bunica avea multe gesturi și expresii pe care mi le amintesc cu exactitate și cu un soi de melancolie teribilă. Avea și rochii cu flori, și discuri de vinil, și cercei de diferite forme, și părul creț, și inimă caldă.

Nu știu dacă spre final mai știa câtă vară ne leagă. Dar știu că i se însenina fața atunci când mă vedea intrând pe ușă.

Ultima dată când am văzut-o pe bunica n-am realizat că s-ar putea să fie într-adevăr ultima.

Că doar aproape niciodată nu te gândești că, timpul… se mai și oprește în loc.

***

Ieri, eu am privit apusul, am mirosit flori albe și am băut vin roșu. Când am ridicat paharele, l-am auzit pe D. spunând, cu un zâmbet în colțul gurii: “Pentru ca să facem întotdeauna ceea ce simțim.”

M-am oprit pentru o secundă, de parcă cineva m-ar fi supus, întocmai în acel moment, la o operație pe cord deschis.

Bun toast.

Tare bun.

Pentru sor-mea

Destul am scris despre iubirile mele efemere.

Hai să vă povestesc puțin despre sora mea.

Ei îi plac brazii împodobiți. Să scrie știri. Să înoate, să gătească tort Napoleon și să râdă tare, din tot sufletul. Eu rar am văzut-o pe sor-mea plângând și niciodată n-am văzut-o să renunțe. Ea are atâta devotament și altruism față de oamenii dragi cum nu prea întâlnești în viața asta.

Sor-mea nu m-a lăsat niciodată să fiu tristă. Ea a fost lângă mine în toate momentele fericite și mai puțin fericite prin care am trecut, îmi știe fiecare expresie a feței și orice privire. N-am cum s-o mint, nici dacă aș vrea :)

Sor-mea m-a luat de mână, m-a ridicat, mi-a dat din curajul și optimismul ei, mi-a spus să uit, să nu uit, să ascult, să mă deschid, să nu fug, să privesc în jurul meu, mi-a spus să iert și să cred. Și crede-mă, eu mă strădui.

Sor-mea mi-a strâns de sute de ori bucățile sparte din inima mea și le-a lipit cu grijă la loc. Ea și-a luat ei tristețea din ochii mei, mi-a șters toate lacrimile, mi-a făcut ceai, m-a învelit și s-a culcat lângă mine. Ca să pot să dorm liniștită.

Sor-mea are un mod incredibil de a înfrunta orice, pentru că ea e toată numai speranță. Eu întotdeauna, în orice întâmplare și neîntâmplare am căutat-o pe sora mea. Să-i vorbesc, să-i povestesc, să-i ascult părerea. Nu este și nu va fi altcineva care ar putea să o înlocuiască.

Eu cred în tine mai mult decât cred în mine. Îți dau și cer cu stele, și primăveri și mare nesfârșită.

Pentru că eu am doar două iubiri veșnice.

Iar una dintre ele… ești tu.

 

La mulți ani. Pur și simplu fii.

Te iubesc.

Cu drag,

Sorina

Marijuana

Ninsoarea interminabilă de azi mi-a intrat feeric în toate orificiile, vorba ceea din popor. Nu zic, e frumoasă iarna, dar de ce am mereu senzația că durează la nesfârșit?

Mă tentează să mă scufund goală, direct în vară, cam pe la mijloc de iulie, când dintr-o mușcătură de piersică te înclei și te răcorești în același timp. Sau când chiloții ți se umezesc nu doar pentru că vârful limbii sale ți-a lins flâmând sfârcurile, dar pentru că la ora 9.00 seara sunt tot 30 de grade afară.

Eu sunt gata să fiu dezbrăcată din cele trei kilograme de haine și să fiu uitată pe soare.

***

Mi s-a spus că marijuana ajută la durerile de cap.

La fel ca și verdele din ochii tăi.