insomnia

vreau să îți scriu atât de frumos, încât nu pot scrie deloc.

long story short

-when I first met her, I was just immediately in love.

-in love?

-yeah… when you say it out loud, it kind of sounds small.

-what’s a bigger feeling than love?

-loss…

-you think?

-I don’t know… maybe that’s what it was, right? as soon as I saw her, I was immediately afraid to lose her.

m-am trezit și era decembrie

săptămana asta a fost despre exteriorizare de emoții, sentimente și doruri.

și totuși, sunt unele lucruri pe care nu le putem rosti. și sunt unele decizii pe care nu le putem lua cu inima. dar nici nu trebuie.

întâlniri aleatorii și efervescente, care cu timpul au început să semene cu soarta.

niciodată n-am reușit să îmi explic de ce, i-am zis cu melancolie în ochi. și demult nu mai cred în coincidențe.

P.S. spune-mi cum ți-a trecut ziua. eu vreau să te ascult.

remember me

azi e ziua aia în care merge tare bine zicala dupa râs vine plâns. viața asta precis n-are niciun echilibru, unde nu mă-ntorc, mă lovesc de extreme.

tu trebuie să fii fericită și vei fi fericită, iar eu nu am cum să-ți condiționez fericirea, mi-a spus odată cineva.

ce n-aș da uneori să am amnezie.

conversations in the dark

-ap și fata, ieși?

-eu sunt deja afară, sunt aici, lângă un salon de frumusețe.

-undi, la fourchette?

-fourchette? nu… oh, îmi pare rău, probabil am setat greșit adresa.

-ap ești tupaia

așa o conversație productivă am avut eu săptămâna asta cu un șofer de taxi.

și în general săptămâna care a trecut a fost una suspicios de interesantă. brusc am început să adorm abia pe la orele 2 dimineața și promit că nu-s vinovați vecinii de la etajul superior, care își strigă lasciv extazul la intervale de 30 de minute.

mi-am cumpărat o lampă pentru transfuziile mele nocturne de sânge literar și merg după schema veche – 3 cărți citite simultan e mai bine decât una singură. visez în turcoaz, violet sidefat și verde irlandez, iar valurile învolburate nu întârzie să apară. de obicei, atunci când apa revine în visele mele urmează perioade de zbucium interior.

Evergreen îmi cântă în căști de dimineața până seara, zilele trec cu o rapiditate fascinantă, sunt îmbrăcată sumar, port un fular roz și mi-e teamă că o să alunec iar pe gheață și după aia o să doară tare.

îmi întinde telefonul și îmi zice să îmi scriu numele pe Instagram ca să îmi dea follow, mă uit la el cu ochi mari, surâd mașinal și mai nu-i zic “tu ce te-ai…?” mi s-a șters rujul după ce ieri am băut prea mult vin, iar astăzi al doilea shot m-a amețit rău de tot, fermentându-mi simțurile ezoterice într-un mod barbar. “ești frumoasă”, îmi spune un străin în timp ce îmi ajustez fusta prea scurtă peste colanții cu inimi frânte. nu știu ce am, dar îi ignor pe toți cu o răceală de om care nu vrea sa fie deranjat atunci când dansează.

un incident demn de telenovelă mexicană mă face să ies din mașina încălzită direct în frigul ultimelor zile de Noiembrie. sunt singură, îmi îngheață nasul, gândesc incoerent, iar în timp ce vântul își spune povestea în părul meu conștiința mi-i străbătută de o idee genială. încep să scriu cu pânze de păianjen pe ochi, când, de fapt, mi-ar fi plăcut să scriu cu parfum. sunt liberă și aparent ușor de frânt. râd de la banalități și vorbesc aiurea, tocmai ca să evit un discurs interior mai profund. ascult, țin minte pe jumătate și parcă mi-aș dori să ningă peste buzele și ochii mei.

“high five”, îi zic, și rămân cu mâna în aer, zâmbind sincer. “parcă noi nu ne despărțim așa”, îmi răspunde cu o privire de cuceritor, ca de obicei. “dar cum noi ne despărțim?”

era deja patru dimineața. abia când m-am cuibărit în cearșafuri am realizat că, probabil, există oameni care au mâinile mereu calde.

closer

de doi ani dorm pe partea stângă a patului, iar trei zile în urmă mi-am făcut un tatuaj sub inimă. port cercei de culoare turcoaz, îmi plac bărbații tragici, cu suflet greu, dar mai ales cei care mă fac să râd. și știu că am mai spus-o, însă am o nevoie imperativă să ajung la mare.

tu parcă ești desprinsă din filme. știi, dacă apari în mulțime, te evidențiezi de departe. eu dacă aș fi tu, aș fi tare mândră de mine.

nu știu cum să explic, dar eu mă îndrăgostesc tare, da’ tare rar.

exerciții de echilibru

în aer planează o combinație debordantă de mentă, ger, trandafir și mosc. pe linia de plutire mai adaug și o cafea neagră cu scorțișoară, pentru un ritual religios complet.

veștile bune vin întotdeauna împreună cu altele rele. că doar așa e, nu? una albă, una neagră.

P.S. citisem undeva că oamenii lasă în urma lor doar ceea ce poartă în suflete.

…și poate, uneori, o carte.

minciuni adevărate

e final de august, iar sentimentul pe care îl am față de sfârșituri e ambivalent. câteva șuvițe de păr îmi atârnă neglijent în improvizația coafurii mele, dar timpul mă presează, așa că arunc geanta pe umăr și mă împiedic de prag când dau să ies din casă. afară-s vreo 50 de grade de căldură, șoferul de taxi îmi povestește în 10 minute despre apartamente și accidente, mă prefac că-l ascult cu interes, când tot ce vreau, de fapt, e să sorbesc ca o adevărată zeiță din vinul ăla alb, rece. bună seara, Vineri. tare te-am așteptat.

cerul e violet și e lumină aurie în jur, port un colier alb, umerii mi-s goi, iar pleoapele sclipesc atunci când flutur din gene. cât o aștept îmi amintesc de noaptea aia în care ți-am ascultat minciunile confesiunile bolborosind ca o sticlă de șampanie. stăm amândoi aplecați deasupra prăpastiei, tu mai mult beat, eu mai puțin naivă, de-un secol ostracizată din basme. zâmbesc blând, mă uit la tine, îți împletești degetele în ale mele și mă gândesc că durerea nu vine niciodată în rochie albă.

muzica ne cheamă să lăsăm prezentul în trecut, îmi iau un whiskey și în agitația și haosul care ridică praful adunat peste zi o văd cum începe să plângă după o conversație tumultoasă la telefon, iar pe față instant îi apar cicatrici care nu vor trece niciodată. mă întreb de ce ne doare atunci când ne doare, aș vrea să o îmbrățișez, în schimb îi zic să-și șteargă lacrimile și pornim cu capul sus prin mulțime. în aer plutește miros de iarbă, realitatea simplă și aspră vibrează în armonii asimetrice și din cinci în cinci minute ne întâlnim cu oameni de care poate, odată, ne-a fost dor. dau și azi peste el (în dulcele stil clasic), îl văd cum o ia de mână și încep să-mi caut acuarelele ca să pictez momentul în culorile mele. atragem ce suntem sau… ceea ce, de fapt, nu suntem?… îmi iau un alt pahar și merg să recuperez dansul pe care tocmai l-am ratat. mi-s gândurile scindate, rochia neagră îmi dezgolește timid coapsele, vorbesc tranșant cu un străin, îmi spune ceva pe jumătate filosofic și mă invită în viitorul său. eu surâd și îl ignor așa cum mă pricep mai bine, am constant nostalgia mării și vreau acasă.

o sărut pe obraz, îmi iau rămas bun, deschid ușa și plec, iar în urma mea răsăritul alungă boem negura nopții. eul creat în mine de alții îmi spune că ăsta-i locul în care nu o să mă mai întorc niciodată.

e sfârșit de vară, cineva m-a mângâiat în somn, simt mătasea din cutele cearșafului, miroase a câmp de mai, visez lumina lui aprilie. ciudat, eu iarăși am decembrie în zori…

din cer au căzut trei mere

…și uite ce vroiam să spun

cel mai tare doare că orașele mor exact în ziua în care le părăsim – pentru un timp sau pentru totdeauna,

ele se închid cu toate zăvoarele, se umplu de praf și cenușă, se transformă într-o iluzie, într-o nălucire,

dăm fuga înapoi – fiice și fii rătăcitori – sărind și țopăind, cu inima gonind nebunește

acolo unde nu mai e nimeni demult

ne-a luat prea mult să creștem

cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.

cheamă-mă acasă, dacă uit să vin

nu știu cum apar oamenii în viața noastră. din pură întâmplare sau pentru că așa a fost să fie.

“sexualitatea ta nu se manifestă prin sâni mari sau fuste scurte… ea vine din interior”, îmi spune clipind din gene, în timp ce o rază de lună se prelinge peste pieptul meu.

când totul este atât de clar și ingenuu și n-am nevoie de cuvinte complexe, de ce atunci am încetat să spun ceea ce simt? mă uit la el și zâmbesc sfioasă, gândindu-mă să deschid ușa mașinii și să fug până nu m-au ajuns din urmă zilele alea, știi tu, de gol și pierdere. să lupt pentru oameni – un oximoron descoperit de mine toamna trecută. sau doi ani în urmă. ori poate totuși să fi fost vreo cinci.

câteodată am nevoie de un pahar de vin alb, așa că cedez și îi zic să urcăm la etajul 11, că doar acolo încep toate (și tot acolo se destramă). și uneori cafeaua pe care o fac nu e cea mai bună din lume, dar probabil doar eu știu câtă dragoste picur în ea. și poate-s prea sarcastică atunci când aș vrea, de fapt, să tac, să mă arunc în brațe și să sărut. simt cu inima, în schimb mă uit la el cu ochi reci și indiferenți, surâzând egoist la gândul că nu poate să vadă ce e în interior. iar cuvintele mele prind brusc forma ruinelor.

văd fragmente dintr-un trecut burlesc, exact aici, pe pardoseala din living, mă dizolv în vise și himere, stabilesc hotare și-apoi le distrug, sfidez principii, râd și plâng cu sinceritate de copil și melancolie de adult. zilele se scurg printre răsărituri de soare și valuri albe ca niște nopți înzăpezite. oare o să putem vreodată să dăm timpul înapoi?

habar n-am cum apar oamenii în viața noastră. din simplă întâmplare sau pentru că așa a fost scris.

știu doar că nu poți spune niciodată prea des mi-e dor.

poți spune doar prea rar.