Şi te-aş iubi şi-n altă viaţă…

… pe o planetă-ndepărtată,

Cu mii şi mii de străzi din cretă colorată,

Cu soare blând pe cer şi nori ţesuţi din vată,

Cu ploi de primăvară şi toamnă înstelată,

Din dragoste nebună eu m-aş visa purtată

De vânt, de mări, de dor.. de tine sărutată

Privindu-te în ochi, zâmbind, ca prima dată.

Cu mine, dar fără mine

Vechea mea metodă de a adormi nu ajută. Am ajuns la 53 de free your mind-uri şi situaţia continuă să fie încordată, vorba ceea. Mă întorc de pe o parte pe alta cu o neîndemânare specifică unui om obosit şi copleşit de gânduri. Sor-mea a plecat în ţări mai calde, iar eu încerc să încălzesc partea ei de pat cu ursu’ Larisa şi elefantul Ianel (zis şi Istrati). Nume stranii pentru nişte jucării de pluş, e adevărat. Îmi verific telefonul – mă chinui de 40 de minute. Normal, mâine o să fiu fresh. În fine, noaptea visez urât ca de obicei şi mă trezesc brusc cu senzaţia că cineva se uită cum dorm. Clipe diabolice, aş zice. Beau nişte apă să mai alung din spiritele rele care-mi bântuie camera.

Alarma sună la 06.45, iar eu, bineînţeles, mai dorm fix 12 minute. Încăpăţânarea nostimă de a mă trezi măcar o dată un pic mai devreme cedează tentaţiei de a savura somnul care, fără îndoială, e cel mai dulce dimineaţa. Cu ochii pe jumătate închişi îmi rugum micul dejun şi navighez prin tableta care mai afişează din când în când câte un connect your charger. Întârzii. Ca niciodată nu-mi iese cocul. Simt că mi se înfierbântă mâinile şi încep să mă doară încheieturile, însă nu mai am timp de joacă. Până ajung la staţie cocul improvizat cu mişcări acrobatice mi se deformează complet şi dispoziţia mea scade de la 5 la 4. Mă aşez pe scaun şi îmi scot cartea Mic dejun la Tiffany. O invidiez pe Audrey Hepburn care mi se înfăţişeză pe copertă cu un ditamai cocul perfect aranjat, frumoasă şi sclipitoare chiar şi în culori monocromatice. O doamnă cocoţată lângă mine în nu ştiu care moment ascultă ceva în căşti, de se aude prin tot microbuzul : Ai dale, dale papi, mira como me muevo…Whaaaat ?  No puede ser, mă gândesc şi simt cum Lenny Kravitz al meu mi se stinge încet în timpane, de durere şi jale, multă jale.

Înainte să mă instalez la biroul meu decorat cu un copac verde (în imaginaţia mea el e Arborele Vieţii (Tree of souls) din Avatar), trec pe la market să mă aprovizionez cu croissant şi frişcă. Croissant-ul pentru mai târziu, iar frişca pentru mai devreme. Ritualul de a bea cafea la ora 9.00 nu poate fi încălcat sub nicio formă. Ziua de muncă începe cu cinci întrebări pe minut şi simt că în curând o să mă doară capul. Colegul din dreapta mă roagă să-l anunţ când o să mai rămână două minute până la ora sfântă 18.00. Ei cum să zic, mai avem vreo şapte ore, da’ tot normal. Large accounts, grămezi de OCC-uri, Main-uri plecate pe alte meleaguri şi Supplementar-uri care aşteaptă să fie metamorfozate în Main-uri, Full Pack-uri, Voice Pack-uri şi, pe neaşteptate, ochii încep să mă usture aşa cum se pricep ei mai bine. Fuck. Mă gândesc la plajele însorite care se întind pe ţinuturi necunoscute şi care, probabil, mă aşteaptă demult să mai stăm de poveşti. Poveşti de care vrei – de dragoste şi dor, de oameni dragi, de oameni străini, de speranţă şi vise, de muzică şi filme, de înfrângeri şi victorii. Eu sunt gata să mă hazardez prin valurile oricărui ocean. Libertate, lumină, parfum de sare şi cer deasupra capului e tot ce îmi doresc.

Între timp mă şi văd cum ies din oficiu şi zâmbesc la priveliştea care mi se reliefează în faţă. Citind, Mihai mă aşteaptă cuminte în maşină. Mă gândesc că eu, ca întotdeauna, citesc trei cărţi odată, însă el le ia pe rând, încet, dar sigur. Mama ne întâmpină acasă cu două feluri de mâncare gătite după opt ore de muncă. Eu i-am spus mamei că este eroul meu. Parcă mi se unge miere pe suflet, în timp ce ziua asta lungă cât o viaţă începe să se coloreze domol în nuanţele unui apus de soare.

***

Muşchii mi se relaxează. Îmi delectez dorinţele cu un cappuccino alături de omul pe care îl iubesc.

– Cum o să fie? Fără tine… dar cu tine, îi spun cu ochi trişti.

– Cu mine, dar fără mine… îmi răspunde, zâmbind.

Şi credeţi-mă, diferenţa-i mare.

Scrisoare celui ce îmi va ţine loc de Soare

Când toate o să dispară – credinţa, lumina, oamenii… Când nu vor mai fi scuze, motive, scopuri… Când voi renunţa la tot ce este şi nu este al meu… O să apari tu – cu seninătatea ta dintotdeauna. Tu – cu buzele pe care încă nu le-am gustat, tu – cu ochii pe care încă nu i-am contemplat. Tu – cu sufletul pe care încă nu l-am ascultat… Tu eşti cel pe care încă nu-l cunosc, chiar dacă ştiu că exişti. Undeva, aproape sau departe. În lumea asta plină de nebuni vom fi şi noi ca ei. Nebuni de dragoste, pierduţi în fericire. Şi când dimineaţa va veni să ne învăluie goliciunea, vom şti că nu suntem singuri. Că trăim pentru a ne privi, pentru a ne săruta, pentru a ne iubi. Vom şti că viaţa noastră e numai a noastră, că noi decidem apocalipsa sau eternitatea.

(2 aprilie 2008 sau pe vremea când scriam despre tine, neştiind că erai tu)

What happens when people open their hearts?

They get better.

Într-o zi de februarie, ora 02:45

Eram prin clasa a şasea când o colegă de la liceu a spus „Eu vreau să fiu ca Sorina”. Eu sincer nu am înţeles-o. Ea nu avea nici cea mai mică idee că eu, de fapt, în perioada aia, vroiam să fiu oricine, numai nu eu.

Cu doi ani în urmă am înţeles că viaţa e mult prea scurtă ca să o vezi pe mama o dată pe an. Şi că într-o zi, un om poate fi pentru celălalt totul, iar în alta… nimic. Tot atunci mi-am dat seama că nothing is worse than missing an opportunity that could change your life. Şi totuşi, nu ştiu de ce, acolo cerul parcă era mai aproape.

Tata, în general, rareori mi-a refuzat ceva. Cel mai tare îmi plăcea când îi spuneam “nu vreau mâine la şcoală” şi el îmi răspundea “stai acasă.” Eu niciodată nu o să uit dimineaţa aia în care m-am trezit şi l-am rugat să-mi facă nişte aripi. Noaptea visasem că zburam. Aripile au fost gata într-un sfert de oră. Însă dezamăgirea mea a durat vreo două săptămâni.Totuşi, atunci când i-am spus că e oarecum tragic să faci un copil să plângă de cinci ori pe zi, el a spus: “Nu, ăsta deja e un stil de viaţă.” Şi mie aşa de tare mi-i pofig, aş fi adăugat eu. Right now, I have absolutely no idea who you are.

Eu şi acum ţin minte când un prieten mi-a zis că “mărul poate să arate bine pe dinafară, dar să aibă viermi înăuntru.” El nici nu ştie cât m-a ajutat în momentele alea…Eu niciodată nu o să înţeleg cum un părinte poate să-i spună propriului copil că o să fie un nimeni în viaţa asta. Şi da, eu niciodată nu o să uit vara aia, pe care nici mama, nici sora nu o s-o uite vreodată.

***

ora 03.14

Încearcă să îţi trăieşti viaţa astfel încât, atunci când o să priveşti în urmă, să realizezi că anii nu au zburat în zadar. Faptul că uneori o să faci alegeri greşite nu trebuie să te oprească din drum. Uneori câştigăm, alteori pierdem, important este să ştii să înveţi din ele. Nu-ţi fie frică să laşi anumite lucruri să treacă sau anumiţi oameni să plece… să ştii că oamenii pentru care contezi cu adevărat rămân întotdeauna alături de tine. Schimbă tot ceea ce te face nefericită. Viaţa e una singură, nu pierde timpul, i-am spus odată unei prietene.

Brusc eu am înţeles că mă pricep să dau sfaturi. Mai puţin atunci când e vorba să le urmez.

Papillon de nuit

J’ai oublié mes rêves, mes craintes et mes projets précoces

Dans un endroit qui me rappelle incessament de toi,

Là, où le temps a été si implacable avec moi,

Comme si, en fait, l’enfer descend d’un paradis atroce.

 

J’ai oublié les mots. Tes mots, tes yeux,

Qui éclairaient toujours mon monde inconsolable,

Pour que je sente cet air et ce soleil si vieux,

Pour que je compte ces siècles innombrables.

 

J’ai oublié la danse, la mer et les chansons,

Car tout était trop mirifique pour une seule vie,

Tu sais, je suis maintenant un papillon

Qui meurt naïf et innocent après une nuit.

 

Amour, j’ai oublié moi-même en toi.

Je sens ton coeur, ton sang, je sais tous tes secrets,

Ainsi, j’écoute infiniment ta voix,

Qui chante chaque jour mon immortalité.

Citeşte(-mă) printre rânduri

Am lăsat apa să-şi curgă încet simţurile în cada mai albă decât pudra de zahăr. Azi fără lumânări şi pahare cu vin roşu. Azi doar eu şi aburii fierbinţi care îşi caută drumul undeva spre tavanul uşor mucegăit în colţul din dreapta. Văd cum oglinda e cuprinsă de picături străvezii ce se preling domol pe suprafaţa lucioasă. Păşesc în apa care se adună insistent şi o las să-mi asedieze pielea însetată. Din camera mea se aude genialul John Mayer, iar eu închid ochii fredonând cu sfinţenie fiecare cuvânt din Slow dancing in a burning room. O combinaţie demenţială de lumină şi sunete. Sâmbătă seară, eu şi gândurile mele.

Zâmbesc ironic în timp ce aştept cafeaua să-şi ocupe locul în cana mea albastră. Zâmbesc pentru că văd în faţa mea un grup de fete care vorbesc numai despre extensiile unghiilor, aplicarea unui gel miraculos, achiziţionarea boarfelor din nu ştiu care magazin, călătorii în nu ştiu care ţări şi tusofci  în nu ştiu care room cafe. Altă zi, aceeaşi discuţie. Are you fucking kidding me? Zâmbesc şi îmi iau cafeaua, înaintând cu paşi înceţi spre cartea care mă aşteaptă cuminte pe masă.

Agresată verbal, vineri seară, pe la ora 19.00, de către un necunoscut. Nu mi s-a întâmplat atât de des, ca să nu zic niciodată. Agitaţie, gesturi şi cuvinte negândite, ton ridicat, expunere de păreri. Despre mine, despre cine sunt eu, despre personalitate… despre înălţimea mea :) Imaginaţi-vă aproape un monolog din partea unui străin. Nu mă cunoaşte, nu-l cunosc, şi totuşi acele 20 de minute s-au consumat. Nu simt nicio rană, nu plâng, nu-mi pasă. Dar mă întreb încotro ne îndreptăm? Fix în c*r, iertată să-mi fie expresia. Eu n-am visat… făţărnicia, nedreptatea şi nesimţirea s-au metamorfozat într-o singură persoană. Care vorbeşte, care aude, care respiră. Respiră, probabil, mizerie. L-am sfătuit că poate ar fi timpul să tragă o gură de aer. Nefericire, frustrare, lipsă de atenţie? Habar n-am. „-Unde sunt oamenii?/ – Oamenii? Sunt vreo şase sau şapte. I-am văzut odată, sunt ani de-atunci… Cine ştie pe unde-i poartă vântul! N-au rădăcini, din păcate.”  Dragilor, nu-i judecaţi pe alţii după aparenţe. Nimic mai simplu: nu vezi bine decât cu inima. Ochii nu văd esenţialul.

Săptămâna trecută cineva m-a întrebat ce pasiuni mai am în afară de citit şi shopping. Găsiţi cuvântul din această frază care este incompatibil cu mine.

Bukowski m-a lăsat copleşită de tristeţe, Vargas Llosa m-a lăsat fără cuvinte, Exupéry mi-a readus speranţa, iar Păunescu şi-a împletit versurile în părul meu. Ora 11.45, mă uit în jur şi mă gândesc ce caut eu aici. Oare în câte luni se face ora 18.00 ca să îţi văd din nou chipul. Eu demult am înţeles că vreau să-mi zâmbeşti şi peste 50 de ani.

Îmi amintesc cum, doi ani în urmă, veneam acasă după miezul nopţii, îmi deschideam laptopul, îmi puneam căştile în urechi şi începeam să scriu pe muzica lui Ry Cuming. Orice, oricum, mixturi de fraze pe care ulterior le ştergeam ca să nu le mai pot retrăi niciodată. Scriam despre zile, despre prieteni, despre stări, despre tine… despre dorul de tine. Involuntar, lacrimile abundente îmi înecau obrajii într-un lichid sărat. Pe atunci nu ştiam că, datorită lor, sufletul meu se va lecui şi va începe să cânte.  

… el cântă şi acum.

https://www.youtube.com/watch?v=32GZ3suxRn4

(28 martie 2015)

Anotimpuri

Erau zile din sute de-anotimpuri,

Când inima-mi spunea că speranțele-s deșarte,

Că n-o să rămânem niciodată singuri,

Pe plaje uitate, departe de toate.

În colţul odăii mă aşezam confuză

Şi începeam să scriu tot felul de poveşti,

În care mă-ntrebam întruna, fără scuză,

Ce fac, mai sunt sau măcar tu mai eşti?

Trăiam cu o toamnă veşnică-n mine,

Cu frunze uscate de ploi mult prea seci,

Hoinară-mi vindeam dorul groaznic de tine

Pe străzile-n care speram c-o să treci.

Când iarna candidă ningea pe pământ,

Zăpezi adunând ca fata nebună,

Zburau mii de gânduri purtate de vânt,

Strivite în palme şi-ajunse pe lună.

Şi-n nopţile reci mă trezeam iar visând

Istoriile scrise-n sfârşituri prea crunte,

Când tot ce-mi doream retrăiam lăcrimând,

Atingerea ta şi sărutul pe frunte.

O seară de-aprilie m-a prins fără scut

Lăsându-mă goală şi fără suspine,

Cântând fericită în filmul meu mut,

Cu soarele-n suflet, venind tot spre tine.

De-atunci timpul parcă nici nu s-a mai scurs,

Iar ochii îmi sunt mai senini dimineața,

Căci n-am cum să uit ziua-n care mi-ai spus

Pe tine, iubito, te-am așteptat toată viața.

(27 martie 2015)

Despre tine

Azi o să-ţi vorbesc în cuvinte simple.

Lasă-mă să-ţi spun că ochii tăi au lumină. O lumină asemănătoare dimineţii de Crăciun.

Lasă-mă să-ţi spun că mâinile tale îmi vindecă orice tristeţe.

Că în fiecare zi mă conving de faptul că tu eşti cel pe care l-am visat de atâtea ori.

Lasă-mă să-ţi spun că fericirea mea se ascunde în zâmbetul tău.

Lasă-mă să-ţi spun că eu nu m-am mai simţit singură de când eşti lângă mine.

Că marea mi-a destăinuit toate secretele cerului atunci când ne-am plimbat de mână, pe mal.

Lasă-mă să-ţi spun cum o să fie copiii noştri. Frumoşi… aşa ca tine.

Lasă-mă să-ţi spun cum am plâns de fericire când am ştiut că nu mai poate fi altfel.

Lasă-mă, iubire, să îţi spun că sufletul tău e în sufletul meu.

Că viaţa a fost atât de blândă cu noi.

Azi o să-ţi vorbesc în cuvinte simple.

Tu doar ştii. Cineva acolo sus ne iubeşte.

(22 februarie 2015)