25

Era deja trecut de miezul nopţii

Si iar am intrat în camera ta,

Ştiam că nu mă pot opune sorţii,

Când inima ta e, de fapt, a mea.

(Şi viceversa).

Şi te-aş iubi şi-n altă viaţă…

… pe o planetă-ndepărtată,

Cu mii şi mii de străzi din cretă colorată,

Cu soare blând pe cer şi nori ţesuţi din vată,

Cu ploi de primăvară şi toamnă înstelată,

Din dragoste nebună eu m-aş visa purtată

De vânt, de mări, de dor.. de tine sărutată

Privindu-te în ochi, zâmbind, ca prima dată.

Cu mine, dar fără mine

Vechea mea metodă de a adormi nu ajută. Am ajuns la 53 de free your mind-uri şi situaţia continuă să fie încordată, vorba ceea. Mă întorc de pe o parte pe alta cu o neîndemânare specifică unui om obosit şi copleşit de gânduri. Sor-mea a plecat în ţări mai calde, iar eu încerc să încălzesc partea ei de pat cu ursu’ Larisa şi elefantul Ianel (zis şi Istrati). Nume stranii pentru nişte jucării de pluş, e adevărat. Îmi verific telefonul – mă chinui de 40 de minute. Normal, mâine o să fiu fresh. În fine, noaptea visez urât ca de obicei şi mă trezesc brusc cu senzaţia că cineva se uită cum dorm. Clipe diabolice, aş zice. Beau nişte apă să mai alung din spiritele rele care-mi bântuie camera.

Alarma sună la 06.45, iar eu, bineînţeles, mai dorm fix 12 minute. Încăpăţânarea nostimă de a mă trezi măcar o dată un pic mai devreme cedează tentaţiei de a savura somnul care, fără îndoială, e cel mai dulce dimineaţa. Cu ochii pe jumătate închişi îmi rugum micul dejun şi navighez prin tableta care mai afişează din când în când câte un connect your charger. Întârzii. Ca niciodată nu-mi iese cocul. Simt că mi se înfierbântă mâinile şi încep să mă doară încheieturile, însă nu mai am timp de joacă. Până ajung la staţie cocul improvizat cu mişcări acrobatice mi se deformează complet şi dispoziţia mea scade de la 5 la 4. Mă aşez pe scaun şi îmi scot cartea Mic dejun la Tiffany. O invidiez pe Audrey Hepburn care mi se înfăţişeză pe copertă cu un ditamai cocul perfect aranjat, frumoasă şi sclipitoare chiar şi în culori monocromatice. O doamnă cocoţată lângă mine în nu ştiu care moment ascultă ceva în căşti, de se aude prin tot microbuzul : Ai dale, dale papi, mira como me muevo…Whaaaat ?  No puede ser, mă gândesc şi simt cum Lenny Kravitz al meu mi se stinge încet în timpane, de durere şi jale, multă jale.

Înainte să mă instalez la biroul meu decorat cu un copac verde (în imaginaţia mea el e Arborele Vieţii (Tree of souls) din Avatar), trec pe la market să mă aprovizionez cu croissant şi frişcă. Croissant-ul pentru mai târziu, iar frişca pentru mai devreme. Ritualul de a bea cafea la ora 9.00 nu poate fi încălcat sub nicio formă. Ziua de muncă începe cu cinci întrebări pe minut şi simt că în curând o să mă doară capul. Colegul din dreapta mă roagă să-l anunţ când o să mai rămână două minute până la ora sfântă 18.00. Ei cum să zic, mai avem vreo şapte ore, da’ tot normal. Large accounts, grămezi de OCC-uri, Main-uri plecate pe alte meleaguri şi Supplementar-uri care aşteaptă să fie metamorfozate în Main-uri, Full Pack-uri, Voice Pack-uri şi, pe neaşteptate, ochii încep să mă usture aşa cum se pricep ei mai bine. Fuck. Mă gândesc la plajele însorite care se întind pe ţinuturi necunoscute şi care, probabil, mă aşteaptă demult să mai stăm de poveşti. Poveşti de care vrei – de dragoste şi dor, de oameni dragi, de oameni străini, de speranţă şi vise, de muzică şi filme, de înfrângeri şi victorii. Eu sunt gata să mă hazardez prin valurile oricărui ocean. Libertate, lumină, parfum de sare şi cer deasupra capului e tot ce îmi doresc.

Între timp mă şi văd cum ies din oficiu şi zâmbesc la priveliştea care mi se reliefează în faţă. Citind, Mihai mă aşteaptă cuminte în maşină. Mă gândesc că eu, ca întotdeauna, citesc trei cărţi odată, însă el le ia pe rând, încet, dar sigur. Mama ne întâmpină acasă cu două feluri de mâncare gătite după opt ore de muncă. Eu i-am spus mamei că este eroul meu. Parcă mi se unge miere pe suflet, în timp ce ziua asta lungă cât o viaţă începe să se coloreze domol în nuanţele unui apus de soare.

***

Muşchii mi se relaxează. Îmi delectez dorinţele cu un cappuccino alături de omul pe care îl iubesc.

– Cum o să fie? Fără tine… dar cu tine, îi spun cu ochi trişti.

– Cu mine, dar fără mine… îmi răspunde, zâmbind.

Şi credeţi-mă, diferenţa-i mare.

Scrisoare celui ce îmi va ţine loc de Soare

Când toate o să dispară – credinţa, lumina, oamenii… Când nu vor mai fi scuze, motive, scopuri… Când voi renunţa la tot ce este şi nu este al meu… O să apari tu – cu seninătatea ta dintotdeauna. Tu – cu buzele pe care încă nu le-am gustat, tu – cu ochii pe care încă nu i-am contemplat. Tu – cu sufletul pe care încă nu l-am ascultat… Tu eşti cel pe care încă nu-l cunosc, chiar dacă ştiu că exişti. Undeva, aproape sau departe. În lumea asta plină de nebuni vom fi şi noi ca ei. Nebuni de dragoste, pierduţi în fericire. Şi când dimineaţa va veni să ne învăluie goliciunea, vom şti că nu suntem singuri. Că trăim pentru a ne privi, pentru a ne săruta, pentru a ne iubi. Vom şti că viaţa noastră e numai a noastră, că noi decidem apocalipsa sau eternitatea.

(2 aprilie 2008 sau pe vremea când scriam despre tine, neştiind că erai tu)

What happens when people open their hearts?

They get better.

Într-o zi de februarie, ora 02:45

Eram prin clasa a şasea când o colegă de la liceu a spus „Eu vreau să fiu ca Sorina”. Eu sincer nu am înţeles-o. Ea nu avea nici cea mai mică idee că eu, de fapt, în perioada aia, vroiam să fiu oricine, numai nu eu.

Cu doi ani în urmă am înţeles că viaţa e mult prea scurtă ca să o vezi pe mama o dată pe an. Şi că într-o zi, un om poate fi pentru celălalt totul, iar în alta… nimic. Tot atunci mi-am dat seama că nothing is worse than missing an opportunity that could change your life. Şi totuşi, nu ştiu de ce, acolo cerul parcă era mai aproape.

Tata, în general, rareori mi-a refuzat ceva. Cel mai tare îmi plăcea când îi spuneam “nu vreau mâine la şcoală” şi el îmi răspundea “stai acasă.” Eu niciodată nu o să uit dimineaţa aia în care m-am trezit şi l-am rugat să-mi facă nişte aripi. Noaptea visasem că zburam. Aripile au fost gata într-un sfert de oră. Însă dezamăgirea mea a durat vreo două săptămâni.Totuşi, atunci când i-am spus că e oarecum tragic să faci un copil să plângă de cinci ori pe zi, el a spus: “Nu, ăsta deja e un stil de viaţă.” Şi mie aşa de tare mi-i pofig, aş fi adăugat eu. Right now, I have absolutely no idea who you are.

Eu şi acum ţin minte când un prieten mi-a zis că “mărul poate să arate bine pe dinafară, dar să aibă viermi înăuntru.” El nici nu ştie cât m-a ajutat în momentele alea…Eu niciodată nu o să înţeleg cum un părinte poate să-i spună propriului copil că o să fie un nimeni în viaţa asta. Şi da, eu niciodată nu o să uit vara aia, pe care nici mama, nici sora nu o s-o uite vreodată.

***

ora 03.14

Încearcă să îţi trăieşti viaţa astfel încât, atunci când o să priveşti în urmă, să realizezi că anii nu au zburat în zadar. Faptul că uneori o să faci alegeri greşite nu trebuie să te oprească din drum. Uneori câştigăm, alteori pierdem, important este să ştii să înveţi din ele. Nu-ţi fie frică să laşi anumite lucruri să treacă sau anumiţi oameni să plece… să ştii că oamenii pentru care contezi cu adevărat rămân întotdeauna alături de tine. Schimbă tot ceea ce te face nefericită. Viaţa e una singură, nu pierde timpul, i-am spus odată unei prietene.

Brusc eu am înţeles că mă pricep să dau sfaturi. Mai puţin atunci când e vorba să le urmez.

Papillon de nuit

J’ai oublié mes rêves, mes craintes et mes projets précoces

Dans un endroit qui me rappelle incessament de toi,

Là, où le temps a été si implacable avec moi,

Comme si, en fait, l’enfer descend d’un paradis atroce.

 

J’ai oublié les mots. Tes mots, tes yeux,

Qui éclairaient toujours mon monde inconsolable,

Pour que je sente cet air et ce soleil si vieux,

Pour que je compte ces siècles innombrables.

 

J’ai oublié la danse, la mer et les chansons,

Car tout était trop mirifique pour une seule vie,

Tu sais, je suis maintenant un papillon

Qui meurt naïf et innocent après une nuit.

 

Amour, j’ai oublié moi-même en toi.

Je sens ton coeur, ton sang, je sais tous tes secrets,

Ainsi, j’écoute infiniment ta voix,

Qui chante chaque jour mon immortalité.