Eternal sunshine of the spotless mind

Nu mă lăsa, aşează-mi-te alături…

Nimeni nu a fost şi nici nu va fi mai adevărat ca tine. Eu am simţit asta şi am ştiut. Mi-au spus-o toate celulele din mine. Inima mea ţi-a aparţinut de atunci, de la începuturi.

Am vorbit cu mama ta, demult, când am intrat în Catedrală. Când am intrat şi am plâns ca un copil uitat. Uitat de tine. Probabil ăsta a fost momentul în care am realizat că durerile există nu doar în închipuirea altora. Eu le-am atins, le-am luat în mână şi le-am cărat cu mine peste tot. Să le arăt lumii. Lumii în care tu erai, dar nu lângă mine. Îmi spuneau că sunt frumoasă. Dar ei nu ştiau că eu mă transformasem, încetul cu încetul, în dor. Şi ce poate fi mai frumos decât dorul? Dorul ăla mut, nebun, neverosimil de nebun…

În seara aia caldă de aprilie… mama ta abia atunci îmi răspunse.

Pot să trăiesc pentru totdeauna în ochii tăi…?

Despre certitudini

Scurt, clar şi cuprinzător.

În ultimele săptămâni, îmi dau seama (iar şi iar) de o groază de lucruri. Greaţa pe care o simt, probabil, provine tot de la ele.

Ce să vă spun, prietenii rămân tot mai puţini. Ajung la patru şi mi se opreşte numărătoarea. Nu ştiu cât de tragic sună asta. Sau poate ar trebui să mă simt mândră. Că anumite circumstanţe, vorbe sau tăceri îi fac să dispară de parcă nici nu au fost. Ca şi cum aş tot aduna particule de nisip care mi se scurg rapid şi deloc imprevizibil printre degete. Eu am încetat să mă mai mir de oameni. Oameni, care odată au fost ai mei.

Copiii acestei generaţii de aur nu învaţă aproape nimic, nici măcar să spună Bună seara. Tabletele, telefoanele mobile şi alte căcaturi sunt la ordinea zilei. Nu-s impresionată deloc. Continui să privesc în depărtare. Vântul îmi agită părul, care se lasă purtat în toate direcţiile, liber şi nepăsător.

În microbuze pute, da’ pute rău. Moldovenii şi ceilalţi cetăţeni ai acestei ţări prospere nu ştiu de existenţa săpunului. O mână ridicată şi simt cum mi se întretaie respiraţia.

Tinerii nu ies la vot, pentru că s-au săturat să voteze răul mai puţin rău. Selfie-urile în diferite ţinute, însă, blochează facebook-ul. A face check-in-uri, a flutura boarfele pe net, a se lăuda care floare e mai floare, a fi ignorant, dar cu brăţară de aur pe mână. Sunt doar verbe la infinitiv.

Într-una din zilele trecute am fost întrebată: „Da şi parcă vii să-mi prăşeşti în grădină?”  În sinea mea am râs copios.

Gaburici şi-a expus în sfârşit coaiele pe masă. Când m-am uitat, masa era goală. Eu zic să începem cu alfabetul.

Eu m-am înconjurat în ultimele săptămâni cu tare multă făţărnicie şi nedreptate. Nu daţi ochii peste cap, dragelor, vă mai amintiţi ce e aia sinceritate, bun simţ, simplitate? Întorc privirea. Îi văd mai întâi buza superioară bucşită cu colagen şi apoi restul corpului. De râs, aş zice. Nu vă mai salvează nici măcar sprâncenele tatuate.

Demult nu-mi mai recunosc ţara. Ţara asta nu-i a mea.

Viaţa ni se dezvăluie cu adevărat doar atunci când realizăm că momentele pe care le trăim alături de cei dragi prevalează lucrurile materiale. Şi restul nu contează.

Sănătate.