Până la o nouă dimineaţă

Se tot vorbeşte despre durerea celor care rămân, dar v-aţi gândit vreodată la durerea celor care pleacă?

Era o dimineaţă pe cât de nobilă, pe atât de avidă. Ultima din vara asta. Îmi doream să nu fiu nevoită să plec de lângă visul meu. Timpul însă îmi pulsa în tâmple cu insistenţa-i specifică. Cafeaua, ca niciodată, s-a dovedit a fi fără gust şi culoare. Mă simţeam mizerabilă. Pieptul meu devenise gazda unei dureri călătoare. O durere din aia care îţi sugrumă respiraţia. Mi-am înghiţit nefericirea şi am pornit cu ea la drum. Din când în când, mă uitam în ochii tăi, lăsându-mi gândurile să iasă prin tăcere. O tăcere pe care doar tu poţi s-o vorbeşti.

Cu lacrimi şiroindu-mi obrajii, mi-am luat zborul din braţele tale, dar inima mea a rămas tot în tine. Pentru că în tine, ea nu plânge.

Just wait for me.

With my weight of insomnia, I love you.

Sorina