Nişte oameni, acolo şi ei, Care ştiu dureros ce e suta de lei…

Mă duc eu la gheretă să-i cumpăr mamei borş acru. În timp ce îi spun doamnei vânzătoare să-mi dea o sticlă, doi muncitori (probabil construiesc ceva prin zonă) intră grăbiţi în gheretă. Unul dintre ei, uitându-se lung, nostalgic la mine, zice la un moment dat, cu un zâmbet timid pe faţă: „ Şineva faşi zamă…”

Nu ştiu cum şi de ce, dar parcă m-o uns cu miere pe suflet.

Hipnoză de toamnă

Nu pot să-mi dau seama, eu am plecat sau tu ai rămas?

Am încălțat o pereche de ciorapi albaștri, semn că mi-au înghețat picioarele, semn că afară se produc, fără anunț oficial, niște schimbări în defavoarea acestei omeniri contorsionate de atâta răutate şi nesimţire. Aşa şi îi ne trebuie. Eu am înțeles că mie nu-mi prea place frigul, fie el exterior ori interior. Sau măcar de e frig afară, să-mi fie cald în inimă. Însă când peste tot suflă vântul, ciorapii, într-adevăr, sunt unica şi umila mea salvare. Mi-am vopsit unghiile în negru ca să fie în concordanţă cu starea mea emoţională, strănut destul de des, din cauza nasului care s-a (re)inflamat şi, în consecinţă, mi se irită şi ochii. Presimt că lentilele mele de contact o să expire în curând de prea multă singurătate şi deziluzionare. Ieri, înainte de somn, am realizat că eu aproape am uitat franceza, pe care am învăţat-o cu atâta pasiune şi febrilitate ani la rând. Trist şi dezamăgitor că, totul, la un moment dat, se uită. Eu am dormit mult în acest week-end în încercarea de a recupera nopţile albe petrecute sub influenţa unor ameţeli şi greţuri, provocate de două intoxicaţii minunate în mai puţin de o lună. Vara asta nu a fost vara vieţii mele, zic eu. Dar nici nu vreau, dar nici nu trebuie. Mie frigul nu-mi place, dar eu aştept toamna, paradoxal, da. Însă până şi rutina are nevoie de schimbare.

Toamna îmi aminteşte foarte mult de tine. Poate pentru că în fiecare toamnă tânjeam cu disperare după mângâierile tale, care prindeau viaţă doar în imaginaţia mea lăsată să colinde liberă prin univers. Ignoranţa ta născută cu atâta dexteritate sclipitoare o simţeam în toate celulele mele şi cu cât îţi eram mai indiferentă, cu atât mai tare te vroiam alături de mine. Ieşeam cu vreun băiat la întâlnire şi aveam momente în care nu mai auzeam ce spune, toate gândurile mele erau îndreptate spre fiinţa ta – oare ce faci acum, unde eşti, cu cine eşti, eşti fericit, îţi aminteşti, măcar câteodată, de mine? Mă întrebam exasperată ce ai putea să zici altcuiva decât mie. Eu, fată interesantă, drăguţă (din spusele oamenilor), cu un simţ al umorului înclinat uşor spre sarcasm, eu, o bună ascultătoare şi mai ales o bună sfătuitoare, eu, care mai citesc cărţi din când în când, mai privesc filme, mai răscolesc prin ştiri, eu, pentru tine (ca şi pentru alţii, de altfel) nu eram bună de nimic. Reţeta acestor concluzii iluminate o inventam în timp ce mă întorceam spre casă, abătută, cu sufletul ghemuit de deznădejdea că zilele mele cu soare ori s-au terminat, ori nu se vor mai începe. Iubirea este pentru cei care pot suporta povara psihică în exces. Îmi place. Tu întotdeauna ai fost magic. Un poem viu.

Toamna, în principiu, mândră şi senzuală, are ochi mari, frumoşi şi gust dulce-amărui, aşa cam ca gutuile. Aş vrea să-ţi fiu toamnă în fiecare an al vieţii tale. Să nu mă uiţi, să nu mă pierzi, să nu mă arunci, să nu mă distrugi, să nu mă împarţi, să nu mă plângi.

Pur şi simplu să mă iubeşti.

Retrospectivă

Mi-am creat atmosferă de scris. Pe masă stă cana cu ceai, ciocolata pe care mă pregătesc s-o manânc deja de jumătate de oră… nişte coji de portocale care îmi tot aduc aminte că, de fapt, mai vreau să mănânc una, o sticlă în care câteva minute în urmă mai era apă. Ah da… şi cântă cântecul cela de care deja un pic mi-e greaţă. Da’ îl las să cânte, să mi se facă şi mai tare rău. Poate, într-un final, nu o să-l mai ascult niciodată. Sunt atât de obosită, încât mi-e lene să duc ciocolata la gură. Azi am observat că lumea se uita tare insistent la mine, ori eram prea frumoasă, ori eram prea urâtă. Ori mie totuşi mi s-a părut. În ultimele zile, îmi verific telefonul din 10 în 10 minute să văd dacă mi-ai scris, chiar dacă nu e pus pe silent, eu oricum mă uit, fiind perfect conştientă că ţie, de fapt, ţi-e poh*i un pic… mai tare. Aşa cum mie mi-e poh*i că azi m-am întâlnit întâmplător cu Roma şi seara mi-a şi scris să mă întrebe unde-i librăria de la mall, aşa cum Andrei m-a sunat ieri de două ori şi azi încă o dată, şi eu niciodată nu i-am răspuns, aşa cum lui tata îi e poh*i că nu am vorbit de cinci ani. Eu am vrut atunci doar să fiu cu tine, aşa cum am fost cu două seri în urmă, eu la tine în braţe şi tu în mine. Am vrut doar să râdem cum am făcut-o cu două seri în urmă, comentându-i şi bârfindu-i pe toţi, şi tu mă îmbrăţişai şi mai strâns când spuneam şi aveam exact aceleaşi gânduri. Am vrut doar să îţi mai cânt o dată cum am făcut-o atunci, deşi ştiu că nu te-am impresionat cu „calităţile mele vocale”, eu totuşi am vrut să îţi mai cânt o  dată, să nu uiţi cum sună vocea mea atunci când tu mă săruţi încetişor pe gât ca să nu mă gâdil. Am vrut să îţi alung tristeţea, să îi spun să nu mai vină niciodată pe la tine, pentru că de azi înainte, doar eu voi veni. Am vrut să mai beau o dată din sticla ceea a ta de je ne sais quoi şi să te sărut ca să guşti şi tu din gustul meu. Am vrut să mă mai uit o dată în sufletul tău, în timp ce tu ţii ochii închişi. Însă tu mi-ai scris mesaj că îţi pare rău pentru tot. Nu ştiu la care „tot” te-ai referit şi nu ştiu de ce îţi pare rău. Cel mai interesant este că eu ţi-am mulţumit că mă faci să trec a doua oară prin acelaşi căcat. Era deja târziu pentru taxi, eu m-am dus să stau cu altcineva. Da, doar să stau, fizic. Aş mai fi vrut atâtea să îţi spun, dar se pare că life is a piece of shit these days. La muncă îmi tot abţin lacrimile, dar îmi păstrez cu demnitate nodul în gât.

Cred că, de fapt, aş vrea să mă iubeşti.

(27 decembrie 2012)

My favourite mistake

Did you say it? „I love you. I don’t ever want to live without you. You changed my life.” Did you say it? Make a plan. Set a goal. Work toward it, but every now and then, look around; Drink it in ‘cause this is it. It might all be gone tomorrow.

Nu aştepta. Nu va fi niciodată timpul potrivit.

O lună, patru săptămâni sau o viaţă

Azi a plouat nu doar afară.

***

Am alergat grăbită spre casă ca să mă încălzesc cu o bucată de pătură şi 50 de grame de singurătate. Am senzaţia că toamna şi-a luat bilet spre ţara asta amorţită.

***

Azi se face o lună de când nu te-am ţinut de mână.

Dacă ai fi fost lângă mine, te-aş fi sărutat acolo unde ceafa se topeşte în umăr…

O dragoste

– Ies de la muncă la 00.00. Scrie-mi, te rog, adresa ta.

M-am întors la masa mea, mi-am pus căştile în urechi şi am început să scriu surescitat declaraţiile analiştilor politici invitaţi în seara aia la emisiune. Era 25 aprilie. Primăvara îmi intrase deja sub piele cu soarele ei atât de aşteptat după o iarnă lungă, aproape interminabilă, cu trotuare sparte, zăpezi amestecate cu noroi şi grămezi de gheaţă ascuţită pe la margine de drumuri. Deşi etajul care-mi devenise confrate de doi ani nu avea ferestre, simţeam adierea caldă şi plină de miresme mângâindu-mi molatic degetele, care scriau cu o repeziciune violentă cuvintele triviale scuipate de cei patru bărbaţi îmbrăcaţi în costum la patru ace. Încă o oră de analiză banală era prea mult pentru mine. Gândul că după miezul nopţii urma să te revăd îmi suspenda involuntar de buze un surâs abandonat într-un trecut prea tumultos pentru o tânără de 23 de ani. Câte luni au trecut? Sau câţi ani? Zeci de întrebări retorice mi se succedau prin minte, în timp ce faţa ta îmi apărea în efect bokeh dinaintea ochilor. La un moment dat, am încetat să mai aud discuţiile din platou, de parcă întreg corpul meu ar fi intrat într-o uşoară stare de reverie specifică unui om obosit, care capitulează în faţa suavei toropeli a morfinei.

Miezul nopţii se revărsase domol printre sclipirile stelelor intersectate pe cerul somnoros. Eram surprinzător de trează într-un oraş pe jumătate adormit, al cărui vise asudau în mii de camere şi se scurgeau prin ziduri ca nişte mângâieri nevăzute. Într-un oraş în care chipurile uitate bântuiau coridoarele clădirilor, bărbaţii cu burtă, tulburaţi de beţie cântau în barurile de la muchiile străzilor, în care analfabeţii vulgari vorbeau doar despre femei, metresele făceau amor prin paturi sordide cu cincantenari misogini, bătrânii fără scrupule blestemau tinerii fără viitor, călugăriţele păcătuiau visând la iubire, iar cerşetorii supravieţuiau sperând la o casă.

Istoriile absurde şi lacrimile neîntârziate se risipeau în urma taxiului care mă ducea spre cel ce îmi separase viaţa în existenţa mea de până a-l întâlni şi în cea de după. Pentru că în toate, în orice lucru, în orice întâmplare şi neîntâmplare, de când îl cunoscusem, dăinuia ceva din existenţa lui, imaterial, cum vibrează în orice organ, cât de neînsemnat, energia întregului. Ţi-am regăsit ochii la fel de senini cum îi ştiam, şi buzele la fel de moi, şi mâinile la fel de calde. M-am lăsat îmbrăţişată, ţi-am recitat „Nebun de alb” şi ţi-am cântat 3 rounds and a sound, emoţionată ca un copil. Săruturile care mi le-ai dat după atâta vreme cenuşie m-au făcut să înţeleg că totul devenise până la urmă uşor, curat şi uman. În tine se adăposteau bucuriile simple şi veşnice. Cu certitudine, aşa trebuia să fie. O singură dragoste în inima mea, care, în sfârşit, nu mai exploda.

Doar fuioare de fum ici-colo… Şi linişte.

(pentru iubirea mea, cu oboseala mistuitoare de a nu te avea acum, aici).