Am vrut să scriu un rând în gând

Memories are what warm you up from the inside. But they’re also what tear you apart.

***

Afară miroase insistent a sfârşit de octombrie, în casă adie afectuos răceala ce vine dinspre calorifere, împletindu-se stângaci şi apăsător printre coastele mele. Pune-i un fes, îmi spune el, după ce eu mă plâng că îmi îngheaţă nasul. Toţi ascultă Adele şi boşesc sau eventual scâncesc atunci când nu-i vede nimeni. Da pentru că aproape fiecare dintre noi a trecut prin asta. Simplu. Avem momente în care ne macină amintirile, scoatem sticla de tequila şi lămâia, o ţigară, două, trei şi ne transpunem ca nişte proşti în trecuturile noastre obscure şi intolerabil de dureroase. Tout finit afin que tout recommence, îmi repetam eu prin vara anului 2012. O vară pe cât de sublimă, pe atât de epuizantă. Epuizant de chinuitoare. În imaginaţia mea mult prea călătoare te-am sunat de vreo câteva ori ca să îţi spun cât de tare îmi lipseşti. Era ziua ta, eu eram cam departe de casă şi infinit de departe de inima ta. Ţi-aş fi scris o scrisoare sau o carte, dar probabil nu ar fi ajuns sau nu ar fi fost de-ajuns. Noi trăiam în lumi oarecum diferite. Eu mă trezeam la 4.00 dimineaţa, tu la 4.00 abia te culcai. Eu beam un litru de cafea pe zi şi aterizam în pat pe la 00.30… stinsă, plouată şi poluată. Tu la 00.30 abia ieşeai din casă, zâmbind, sunând, visând. La nopţi nesfârşite şi dimineţi desăvârşite. Eu primeam complimente de la oameni străini, tu, în schimb, îi apreciai. Eu încercam să uit, tu nici măcar nu-ţi aminteai. Să mă ţii în vânt nu-i greu, am fost zmeul tău mereu, îmi răsuna în gânduri înainte de somnul meu închipuit. Eu te îmbrăţişam cu ochii închişi şi noi tăceam împreună ore în şir. Citeam mult ca să îmi ţin mintea ocupată, dar, probabil, „Invitaţia la vals” sau „Nuntă în cer” nu erau cele mai bune alegeri. Era trist şi în acelaşi timp frumos. Să pui mai mult preţ pe efort decât pe recompensă, a spus cineva. Eu nu-mi doream nimic, nimic altceva decât să te ţin de mână. Pe urmă ceva s-a schimbat. De la o zi la alta. Aş vrea să te revăd e tot ce mi-a mai rămas în minte.

***

În casă miroase a prăjitură cu mere, pe geamul aburit am desenat o inimă. Frunze hoinare mi se plimbă prin simţuri. Soarele s-a lăsat zdrobit de lună. Cerul pare încremenit. Toamna bate-n geam cu degete de ploaie.

Aş vrea să vii, să-mi dai un sărut,

Atât, iubire. Nimic mai mult.

Monolog

Alo, de când vreau să-ţi aud vocea,

Să-ţi spun cât mi-e de dor,

Cum simt că mor

Când mă gândesc

Că supravieţuiesc

Fără iubirea ta

Dăruită atât de uşor

Altcuiva.

Alo, ştii, mi-am găsit o profesie

Stau întinsă,

Cu lumina stinsă,

În baie, pe gresie,

Şi scriu în aerul plin de fum

Şi scrum

Te iubesc

Trei puncte de suspensie

Acum o să pun receptorul

Să-ţi duc mai departe dorul.

Despre dragoste şi alţi demoni

Eu sunt un om de interior,

Pentru că sunt numai suflet

Şi sufletul e de interior.

Prin fereastra întredeschisă intră aerul rece al primei zile de octombrie. În timp ce lămâia mi-a colorat ceaiul în nuanţe aurii, m-am gândit cum e oare să te trezeşti dimineaţa, să tragi pe tine blugii şi tricoul, să urci în microbuz cu faţa acră, să ajungi la muncă, să aterizezi greoi pe scaun şi să îţi dai seama că nu ai conştiinţă? Eu nu vorbesc acum de conştiinţă curată/împăcată, eu vorbesc despre inexistenţa ei. A fi fără conştiinţă e sinonim cu a fi fără scrupule. Sau mai bine zis înseamnă a acţiona fără a ţine seama de niciun considerent moral în atingerea unui scop. Ap şi, îmi pare că unii se regăsesc în aceste sensuri şi explicaţii.

În ultimele luni, am văzut în jurul meu oameni cărora le este frică să îşi expună punctul de vedere, oameni făţarnici, frustraţi şi complexaţi, oameni care ştiu să agreseze verbal, care îţi zâmbesc în faţă cu mutre de sfinţi, ca mai apoi să te bârfească lingând cu artistism şi pricepere fundurile şefilor. Într-un moment nefericit, mi-am dat seama cu dezgust că eu am permis să mă înconjor cu oameni fără conştiinţă, fără integritate, cu oameni care ştiu să manipuleze, să ofenseze, să atace, să discrimineze, cu oameni care nu ştiu ce înseamnă toleranţă şi solidaritate. A exista printre persoane care îţi îngrădesc libertatea de exprimare, care îţi fură din frumuseţea personalităţii, care aşteaptă o părere din partea ta doar pentru ca, ulterior, să te critice şi să te limiteze şi mai mult în reacţii şi gândire este o condamnare automată la dispariţia lentă, dar sigură, a ceea ce adesea eu o numesc individualitate. „Dar să ştii că nu e okay cum faci…”, am auzit eu ca într-un vis în care unica scăpare ar fi fost să vomit peste oricine mai îndrăzneşte să îmi spună ce e okay şi ce nu. Genial, înţeles profund şi mai ales cuvinte de aur. Oameni buni, încetaţi să mai fiţi ceea ce nu sunteţi. Nu e neapărat să zâmbeşti ca o mironosiţă şi în acelaşi timp să calci în picioare, nu e neapărat să te străduieşti să fii amabil de-ţi crapă venele şi în acelaşi timp să scuipi, nu e neapărat să te numeşti om, când tu, de fapt, nu eşti. Falsitatea voastră îmi stă în gât. E scump să încerci să supravieţuieşti într-un mediu care te obligă să cumperi pastile de somn şi liniştire. Dar mai scump este să îţi revii spiritual din ceea ce adesea eu îl numesc căcat. Ştiu, urât cuvânt. Mama se îngrozeşte când aude că eu îl pronunţ cu atâta uşurinţă şi nonşalanţă de câteva ori pe zi. Schimbarea nu o să vină, credeţi-mă. Ţara şi poporul ăsta nu-i făcut pentru schimbare. Eu, direct şi indirect, conştient şi inconştient am încercat să schimb ceva. „Schimbări nu-s. Nu ştiu pe cât timp…”, am citit dezamăgită, în timp ce înecam lămâia în zahăr. Inhibaţi şi deprimaţi, goi pe dinăuntru şi plini pe dinafară, liberi la suprafaţă şi prizonieri până în adâncuri, nefericiţi şi disperaţi, recunoaşteţi. Aşa ţară, aşa oameni.

***

Deşert auriu. E timpul fularelor, al frunzelor arămii, al cafelelor dulci cu aromă de scorţişoară, al soarelui cu raze foarte lungi, parcă umede, al cerului cu lună plină, al ploilor care se ţin de promisiune, al pământului rece şi al mâinilor tale calde. Am descoperit că săruturile pot clătina în simţuri tot conţinutul sufletesc. Feerie, magie, nebunie. Sau simplu – tu. Tu emani lumină şi intimitate, căptuşite cu totdeauna. Ar putea fi ceva mai frumos decât să te trezeşti dimineaţa, învelită în braţele omului care-ţi dizolvă orice durere şi tristeţe? Nu. Nimic. Niciodată. Atunci când închid ochii, plutesc.

Tot în vis suntem? Tot.