Cu drag, pentru toate perfecţiunile închipuite

Eu am observat că oamenilor tare le place să vorbească. Mult şi aiurea. Dar cel mai interesant este că ei au o tendinţă impresionantă de a vorbi despre alţii şi mai ales despre cum arată aceşti alţii. Să nu ziceţi că nu vi s-a întâmplat ca vreo prietenă foarte bună, un străin, o amică sau pur şi simplu un nimeni să vă spună că trebuie să mai slăbiţi sau să vă îngrăşaţi, că nu vă vedeţi după masă sau că masa nu se vede după voi. Că doar ei ştiu mai bine cum voi trebuie să fiţi, mai ales când ei au un aspect fizic de invidiat, merg la sală de şase ori pe săptămână, au adoptat dieta raw vegan, au devenit peste noapte vegetarieni sau se trezesc la 5.00 dimineaţa ca să alerge, gâfâind, vreo trei cercuri în jurul casei. Oi, dar tu aşa de tare ai slăbit  / Îmi pare că după sărbătorile astea te-ai cam îngrăşat / Da’ şi-i cu tine, tu vapşe mănânci ceva? / Of, da’ de când nu te-am văzut parcă şi mai slabă eşti, tucma eşti trasă la faţă/ Uite fa la tine, ţi se vede celulita ! Sau preferata mea: Da’ câte kilograme ai? O tonă. Cum, normal răspuns? Eu nu ştiu dacă oamenii din ţărişoara asta prăpădită de atâta mizerie şi sărăcie cunosc ce-i aia a avea bun simţ şi că unii dintre noi mai au ceea ce numesc eu stări şi sentimente. Mă întreb dacă fumeilor noastre, eventual bărbaţilor, care ştiu tot pe lumea asta, nu li se blochează găluşca între trahee şi stomac atunci când îndrăznesc să comenteze, zâmbind ironic, dacă arăţi bine sau nu, dacă eşti slabă sau nu. Mi s-a întâmplat, şi nu o dată (şi cu siguranţă nu doar mie), ca primul lucru pe care mi-l spune o presupusă prietenă sau colegă să se refere la felul în care arăt. Fenomenul devine uşor haios şi oarecum logic atunci când comentariile răutăcioase vin din partea unor oameni mult prea complexaţi, constipaţi în gândire şi, în special, din partea celor care sunt nemulţumiţi de aspectul lor fizic. Ce-ar fi, dragilor, să ne uităm la noi înşine înainte să deschidem gura şi să eliberăm hulubul, a? Ce-ar fi să descoperim în omul de lângă noi un zâmbet frumos, ochi senini, o personalitate puternică, o minte deschisă, un suflet cald, ce-ar fi să realizăm că lumea nu se împarte în slabi sau graşi, în negri sau albi, în gay sau heterosexuali? Niciodată nu poţi să ştii ce poveşti se ascund în spatele unor kilograme pierdute sau adăugate. Cineva scrie poezii rupte din univers, cineva pictează, deşi are o dizabilitate, cineva munceşte şi învaţă ca să-şi asigure familia, cineva se îmbolnăveşte peste noapte şi este imobilizat la pat, cineva este victimă al unui accident teribil, cuiva îi moare copilul, iubitul, iubita, părintele. Fiecare îşi trăieşte viaţa aşa cum poate. Mai gândiţi-vă un pic înainte să scuipaţi replica de aur… nu se rezumă totul la aspectul fizic. Cel mai uşor este să răneşti. Din prostie, din ignoranţă, din intoleranţă sau pur şi simplu că ne pricepem la asta cel mai bine.

Ştiţi, există şi lume interioară. Cine n-o are, să şi-o cumpere.

Dacă poate.

Ce e val ca valul trece

   – Cum e într-un cuvânt „a oferi fără a aştepta ceva în schimb”?

   – A iubi.

Ţara asta a devenit insuportabilă, distructivă, anormală. Mi-e greu să trăiesc aici. Trece viaţa pe lângă mine. Merg pe străzi şi mi se rupe sufletul de deznădejde. Poporul nostru e pe cale de dispariţie. Un popor de orfani, într-o lume orfană. Băgaţi-vă în c*r salariile voastre de căcat!

Oamenii pe care i-am întâlnit s-au dovedit a fi mult prea falşi şi aroganţi, deşi mutrele lor au fost destul de drăguţe. Am renunţat la ei. Mai bine singură decât prost însoţită.

Maşini scumpe, cluburi glamouroase, ceasuri cu luşit, Iphoane, boarfe şi călătorii. Ignoranţă, mediocritate, analfabetism şi vanitate, muuultă vanitate. Am înţeles că asta se poartă. Vai, grozavă personalitate. Mi-e greaţă. Deshideţi ochii, oameni buni. Mai uitaţi-vă în jur, nu doar în oglindă.

Am plâns la aeroport, acasă, pe drum, la muncă, ziua, noaptea. Mi-a fost dor şi mi-a fost drag. Am simţit compasiune, furie, decepţie, regret şi teamă. Am spus prea multe oamenilor nepotriviţi în momente nepotrivite. Am spus multe şi nimeni nu m-a auzit, nimeni nu m-a înţeles, nimeni nu s-a gândit că nu există doar alb şi negru. Am tăcut atunci când ar fi trebuit să strig, să mă revolt, să apăr, să lupt, să-i fac să recunoască. Adevărul. Pe care toţi îl vor, dar nimeni nu-l suportă. Fricoasă. Fricoşilor.

Am pierdut prieteni. Nu mi-am făcut alţii noi. Pentru că ei nu se fac.

N-am ştiut să iert, am vrut să lovesc, nu mi-am cerut scuze şi nici nu le-am acceptat, n-am cerut ce-i al meu, am oferit cu ochii închişi, am făcut aceleaşi greşeli, m-am resemnat şi (sper că) am învăţat.

Am mers mai departe. Undeva pe drum mi-am pierdut strălucirea. Recuperarea e dificilă, e anevoioasă, e dureroasă. Trebuie să-mi deschid sufletul, să-l ascult, să-l alin, să-l încurajez, să-l fac să creadă. În prezent şi în viitor. În mine, în tine. În bunătate, sinceritate şi dăruire. În soare şi ninsoare. În mare. Şi în mic. În speranţă.

Eu doar mă bucur că am cui să scriu scrisori de dragoste.

Vremea trece, vremea vine… Eu vă doresc să aveţi copii şi părinţi fericiţi. Că în rest… ce mai contează…?