Despre tranziție și alte nimicuri care nu pot fi cântărite

Aici diminețile încep diferit de cele cu care deja mă obișnuisem. Am (ne)norocul ca în dormitorul meu să fie beznă chiar și la ora 10.00. Cafeaua, bineînțeles, nu are același gust. Nici laptele, nici pâinea, nici merele. Nu-mi ajunge timp să scriu, să citesc, să mă delectez cu muzică. Și când mă gândesc că eu aproape mereu dau vina pe timp. Plouă de vreo două săptămâni, de am senzația că s-a spart cerul. Interiorul meu devine foarte sumbru și neinteresant dacă nu simte măcar o rază de soare crăpându-i mângâietor umbrele. Trăiesc o perioadă de tranziție din toate punctele de vedere. Organismul meu, devenit fragil după ultimele experiențe „de viață“, învață să reacționeze la tot și la toate cu mai puțină stângăcie și mai multă îndemânare. So far not good. Sau mai bine zis, eu merg pe bicicletă.

Aici oamenii nu știu altă limbă în afară de cea maternă. Nici tu engleză, nici tu franceză. Cel mai interesant este că, iată la noi în țară, de exemplu, este primordial să cunoști limba rusă. Și în genere la noi în țară e vesel tare, mai ales în ultimul timp. O vreme, mi-au rămas în minte imaginile în care niște cetățeni demni de a fi decorați cu Ordinul Republicii se plâng de faptul că salariul lor este mizerabil, rânjind mișelește și scuipând în fața a mii de bunici, părinți și copii care supraviețuiesc. Supraviețuiesc, nu trăiesc. Furia, dezgustul și repulsia pe care o simt față de mutrele lor nu poate fi cântărită sau comparată. Îngropați de vii ar fi puțin. Ce să mai spunem despre Înalt Prea Sfințitul, Prea Luninosul și Luxosul Vladimir și vila lui impunătoare, ce să mai zicem despre bieții copii care și-au întunecat privirile printre gratiile Penitenciarului nr.13 din Chișinău (genială idee, genial reportaj, adresare către Departamentul Bolnav al Instituțiilor Penitenciare – you suck), ce să mai comentăm despre cazul fetei de la Orhei, sechestrată și violată cu bestialitate de către trei indivizi sălbatici, despre anchetatorul și procurorul care s-au ocupat de caz și și-au băgat piciorul în minunata expresie justiție pro-europeană, doar pentru a mai fura niște bani, ce să mai spunem, fraților, despre ditamai declarația privind stabilitatea și modernizarea Moldovei, adoptată de curând de Parlament…? Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte… Eu demult nu mai cred în viitorul gurii noastre de rai, care a mâncat prea mult rahat în ultimii 20 de ani. Așa că eu deconectez frumos televizorul.

Eu simt o nostalgie colosală față de perioada în care m-am angajat la primul meu job. Fetelor, mai țineți minte? Sigur că ne plângeam că suntem supraobosite, că nu ne ajunge timp (v-am spus eu că timpul are ceva cu noi), că vrem să fie vara, că zilele libere parcă nu mai vin, că nu ne săturăm de somn, că diminețile sunt prea devreme și serile sunt prea târzii, că ne e foame, că vrem cafea, că vrem acasă, că vrem o pernă, un martini și o muzică pentru suflet. Dar totuși… ce vremuri… ce dor. Când mă gândesc la faptul că acele clipe nu se vor mai întoarce niciodată, una dintre cutiile negre ale inimii mele se umple cu lacrimi.

Ce vremuri… să ies oricând cu sora și mama la film, să bem împreună cafea cu ciocolată… ce vremuri… să privim toate trei Bridget Jones’s Diary și să râdem la replicile pe care le știm pe de rost… Așa-s eu. Țin prea mult la momente. Sunt sensibilă și emotivă. O plângăcioasă, mai pe scurt.

În rest, plimbările pe străzi care strălucesc de atâta curățenie sunt un deliciu. Cornetele cu cremă sunt pufoase, duminicile sunt leneșe, iar serile sunt calde și senine în brațele tale.

A trecut o lună. Argo pare cel mai fericit.