Supradoză de (ne)liniște

Mă caut pe tărâmuri în care nu am fost.

Umbre se revarsă din soarele arămiu ce apune moale și dulce, lăsând dâre trandafirii pe cerul deschis îmbrățișărilor. Stau așezată la o masă de lemn, prăfuită de vremuri, de vânt, de roțile mașinilor plecate în goană spre iubiri pierdute, inimi mute și vise găurite. În fața mea, un pahar de vin roșu și o țigară din care se înalță o rază subțire de fum. În depărtare – marea. Albastră-verzuie, imensă, nestatornică, abandonată în neliniști și doruri… autentică, simplă. Caldă. Ecourile valurilor îmi gâdilă cu blândețe simțurile sufletești. Un miros de apă sărată și nisip amestecat cu scoici colorate, mărunțite, mă învăluie din cap până-n picioare. Rochia-mi albă, diafană, se leagănă domol în aerul parfumat, lăsându-mi umerii goi să respire din miresme. Sânii rotunzi și mici răsar printre broderiile delicate. Mici, cât să încapă în mâna ta. Inspir adânc. Nu am limite, măsuri, condiții. Nu am nici gânduri, nici tristeți, nici singurătăți. Nu am regrete. Și nici secrete.

Azi, am doar o inimă care își scrie destinul.

Pentru că nimic din ceea ce nu e scris

Nu există.