Plăcinta cu mere

Într-una din zilele trecute m-am dus să cumpăr o plăcintă cu mere. La ieşirea din magazin am văzut un patruped cu blana neagră ca abanosul care lătra la toţi trecătorii ce se apropiau prea mult de zona lui de confort. Am zâmbit şi mi-am amintit imediat de Argo. Am ales drumul cel mai lung spre casă. Mergeam fără grabă, inima îmi bătea liniştit, vântul se juca plictisit prin părul meu lăsat liber, în voia sorţii, două vrăbii ciuguleau ceva de jos, trei puşti au zburat pe lângă mine pe bicicletele lor, în cap îmi cântau chitarele din „Purple rain”. Lumea veşnic neobosită era locul ei. Când brusc, am observat un domn în vârstă care căuta mâncare prin tomberoanele din curte. Negăsind nimic, omul a luat-o încet din loc. Abia când m-am apropiat de el şi i-am oferit plăcinta cu mere, i-am remarcat privirea – tristă, stingheră, abătută. S-a uitat lung în ochii mei. „Bodaprosti”, mi-a spus stânjenit şi umbra sa şi-a continuat drumul. Am rămas câteva clipe, privindu-l cum dispare printre case, de parcă nici n-a existat. Un destin hoinar, uitat de noi, norocoşii.

Să fii mai puţin nefericit. Mie mi-e de-ajuns… Am scos cheile şi am intrat în casă, în timp ce în minte îmi răsunau cuvintele astea citite demult, într-o carte.

Dimineţi de mai la prezent

Mă trezesc înainte ca alarma să sune. Mă uit înspre fereastră – soarele priveşte stângaci printre jaluzelele închise cu grijă cu o seară în urmă. Se prevede o zi senină, numai bună pentru o plimbare pe străzile noastre sparte, dar totuşi scăldate în stropi de verde crud. Evident, respect tot ritualul – mă ridic, fac ordine în cameră, merg la baie, fac ce trebuie să fac, mă spăl pe dinţi, nu mă pieptăn, însă îmi prind părul într-un coc neglijent. Evit să mă uit în oglindă. În timp ce mă îndrept spre bucătărie, un miros irezistibil de liliac îmi desenează în violet aprins inima, ochii şi buzele. Raze de lumină caldă se revarsă dinspre balcon, picurând fărâme de aur peste tot  – pervaz, masă, covor, chiar şi peste mine. Ceai din frunze negre, flori albastre şi bucăţi mărunte de portocală, tartine, cozonac şi ciocolată cu lapte – dejunul fără de care nu aş putea să îmi încep ziua. Să citesc dimineaţa a devenit lege, mai ales când Vica are grijă să-i împartă cu mine pe Bukowski şi pe Ishiguro. Mă instalez confortabil pe canapea şi încep să -mi sădesc în suflet lumi noi, magice sau tragice, în timp ce sorbesc vrăjită din cafeaua cu aromă de fructe şi vanilie.

Nu ştiu ce fac mai departe, dar nici nu-mi pasă. Mă opresc din goana după ziua de mâine ca să savurez din ziua de azi. Fără prea multe ghicitori ascunse în nori, fără nelinişti şi revolte, fără spaime şi bariere, fără gânduri printre rânduri, fără furtuni şi nebuni.

V-aţi întrebat vreodată dacă e posibil să găseşti fericire în lucruri simple?

Există un singur răspuns.

Da.