Hai s-o numim Renaissance

Au trecut trei luni de când n-am scris niciun cuvânt. Deşi scrisul tot e un fel de terapie intensivă, paginile au rămas albe de fiecare dată când le-am deschis. Să-ţi expui sufletul nu e întotdeauna atât de simplu, mai ales când încerci zilnic să-i aduni bucăţile împrăştiate prin toate colţurile casei. Anything to make you feel better, îmi şoptea afectuos în ureche vocea interioară, trezită la viaţă după prea multă cafea fără zahăr. M-am întors de vreo câteva ori să văd dacă n-am uitat ceva. Dar, as they say, asta aduce bad luck. Bad luck it is, m-am gândit eu. Nu poate fi din cauza nopţilor nedormite, a fostului meu job, a oamenilor pe care am încercat să-i înţeleg, dar care n-au reuşit niciodată să mă înţeleagă pe mine, nu poate fi din cauza subaprecierii, a fricii de a depăşi condiţia de om de rând şi de a face ceva mai mult, nu poate fi din cauza acestei societăţi lugubre, disperate şi depravate în care trăim. It’s just bad luck. Ce faci, ce-ai făcut, ce-i cu tine, întrebări deschise, aproape fără răspuns. Aproape. Ultima dată când am ieşit pe uşa asta am zis că nu mă mai întorc niciodată. Doamne, da’ de câte ori m-am întors… Am urcat munţi, m-am pierdut noaptea prin păduri, m-am aruncat în mare, însă ce-a fost în capul meu, eu înot destul de prost. Unde-i colacul de salvare, strigam eu în timp ce înghiţeam apă fluorescentă, ceţoasă, sărată, amară. Nu era nimeni să mi-l arunce. Colacul de salvare eram eu. Am înotat din răsputeri şi, într-un final, tot eu m-am adus la mal. Vie şi nevătămată. Liberă. Sub cerul incredibil de albastru, plin de un soi de luminiţe mărunte, enorme, sclipitoare… aşa, întinsă pe nisipul umed, spălat cu mii şi mii de scoici sfărâmate, mi-am simţit inima respirând aer curat. Am auzit-o cum bate, am auzit-o cum cântă, cum îşi aminteşte poeziile preferate, cum spune te iubesc, am auzit-o cum râde. După atâtea luni de căutare continuă a unui echilibru, am descoperit această forţă irepresibilă care nu m-a lăsat niciodată să renunţ. La prezent, la viitor. La visele mele, la oamenii dragi, la dimineţile răcoroase de toamnă şi la serile albe, magice, de Crăciun. Pur şi simplu nu m-a lăsat. În fiecare zi am luat-o de la capăt cu zâmbete născute în agonie. Cu agonie născută din râsete…

Orice-a fost, oricât de greu şi imposibil nu părea, n-am încetat să privesc înainte. Chiar dacă am simţit că durerea e insuportabilă, că oboseala e devoratoare, că nu mai este sens… Cumva, am găsit un sens în toate. Pentru că există curaj, există luptă, există speranţă. Există iubire. Pentru că noi, până la urmă, tot din asta suntem făcuţi.

Încetul cu încetul, am (re)început să citesc, să ascult muzică, să beau cafeaua mea inestimabilă, să mă uit în ochii străinilor ca şi cum ne cunoaştem de o viaţă întreagă. Am privit spre cer să mă asigur că eu încă sunt pe pământ, că soarele e aici, foarte aproape de inima mea, că urmează multe momente uimitoare şi încă şi mai multe amintiri cu aromă dulce de ghimbir şi lămâie parfumată.

   M-am aşezat în faţa oglinzii, mi-am desenat chipul cu cretă, întocmai aşa cum era, fără a îndulci vreun defect… n-am lăsat deoparte nicio trăsătură aspră, n-am îndepărtat nicio linie neplăcută. Exact ca în cartea lui Charlotte Brontë. Şi atunci m-am văzut, probabil, pentru prima oară.

P.S. Am vrut să spun atât de multe, dar până la urmă tot parcă mai nimic n-am zis. Cineva, mai deştept ca mine, însă, a scris scurt şi clar: Be kind to everyone for we are all fighting a hard battle. Şi cu asta s-a cam spus tot.

Noapte bună. Îmbrăţişaţi-vă mai des.