Terapie intensivă

Shit. Un cuvânt care exprimă foarte multe în această perioadă mmm interesantă, aş zice.

***

Noaptea mă strecor sub pătură până la urechi; mă ascund de ziua care a trecut atât de greu. La amiază mi-am amintit fără ca să vreau de dulapul şi sertarele pe care le-am găsit goale după ce m-am întors acasă. Nu cred că am mai plâns vreodată atât de tare ca atunci.

Poate doar acum.

Cel mai trist e că… niciodată nu o să aflu de ce.

Dar nici nu trebuie.

***

Later that night,

I ran my fingers across my chest

And whispered

Where does it hurt?

It answered

everywhere

everywhere

everywhere

Dragostea durează trei ani

– În ce sens?

– În sensul direct.

Eu niciodată nu beau dacă mă doare capul. Da’ pe mine mă doare des capul, respectiv eu beau tare rar. Şi totuşi, e bine uneori să faci aşa cum te roagă inima, nu raţiunea. M-am aşezat într-o coastă pe canapea, cu paharul de martini în mână şi cu un şuvoi de lacrimi mai mult amare, decât sărate, gata să-şi pornească drumul spre libertate. Pe fundal se auzea o muzică de jele, tocmai la temă, Marco Mengoni, piesa aia pe care am ascultat-o de atâtea ori în maşină. Pffaa, cine a zis că e grea viaţa, nu a trecut niciodată printr-o despărţire. Am vreo o mie de întrebări fără răspuns. De data asta, karma mi-a ars o palmă zdravănă peste un obraz, iar eu, bineînţeles, l-am întors şi pe al doilea. Dacă doare, atunci să doară tare. Am o carte de 300 de pagini pe care o citesc de două luni. În casă e dezordine, afară e umed, murdar şi frig, în microbuze iarăşi pute. Cu realitatea nu-i de glumă. Trezeşte-te fato şi ie-te b**a odată în mâini, aud aproape în fiecare zi. Stai, stai, iaca amuş.

Mi-am vopsit unghiile în roşu, dacă tot se apropie 14 februarie. Să fie sărbătoare!

Oameni buni. Eu o sa vă spun un mic secret.

Dragostea durează trei ani.

Şi tare, dar tare rar… o viaţă.

Poveşti de noapte bună

There is no easy way to say this, so I’ll just say it: I met someone. It was an accident, I wasn’t looking for it.

Trecuseră patru zile de la ziua aceea. Şi încă două de la ziua asta. Când prietena mea mi-a spus că felul în care te uitai la mine o făcea până şi pe ea geloasă, am realizat şi eu că aveam fluturi nu doar pe maiou. Şi acum îmi amintesc piesa care cânta în taxiul care m-a dus acasă, după ce mi-ai spus că îţi place inelul meu albastru. Alte două zile şi te-am revăzut. Nu ştiu dacă o să uit vreodată plimbarea pe pod. După nelipsitul tău pahar de coniac şi veşnica mea cafea amară, mă ţineai strâns de mână, zâmbind larg şi cântând „Eşti Libeeeeeer”… Prima dată când m-ai îmbrăţişat, prima dată când m-ai sărutat, prima dată când te-ai uitat în ochii mei şi ţi-ai afişat zâmbetul care mi s-a întipărit atât de bine în minte şi în inimă, încât niciun Alzheimer nu ar fi capabil să îl şteargă… toate au fost atunci, în seara în care ne-am plimbat pe pod.

… dar luni în şir, ori de câte ori se închidea să fumeze în baie, plângea pe înfundate, cu o furie surdă, fără să ştie de ce: de fapt, plângea după el.

Trecuseră patru luni de la seara aceea. Uneori timpul trece greu. Era Crăciunul. Şi tu erai din nou lângă mine, dar mereu cu gândul la… ele. M-am întors acasă cu ameţeli, un uşor disconfort în stomac şi cu o durere ascuţită în suflet. A doua zi am băut doar ceaiuri din ierburi şi am dormit. Parcă eram după indigestie. Mi-am amintit că în cartea aia scria: „… dar eu aş fi fost mai sănătos pentru tine. Nu un drog; aş fi fost aerul, soarele.”

În seara care ne-a prins îmbrăţişaţi după alte trei luni, mi-ai spus uitându-te lung şi nostalgic la mine că, uneori, cuvintele sunt de prisos. Nu ştiu nici azi dacă vorbeai tu sau şampania pe care tocmai o băusei. Dar ştiu că am lăsat deoparte foile aranjate frumos, într-o ordine perfectă, pe care erau scrise formule şi definiţii în engleză, şi mi-am făcut loc în braţele tale… acolo unde mă simţeam ca acasă. But damn, you smell good, like home…

Vara, cu toată lumina şi dulceaţa ei, a trecut boemă pe lângă mine, m-a salutat şi s-a volatilizat în timpul şi spaţiul mult prea gol… fără tine. Tot ce ţin minte este marea, unde regăsisem, cu o infinită recunoştinţă, autenticitatea vieţii. Dar bucuria provoacă uneori un efect ciudat – te apasă ca durerea.

Şase luni sau jumătate de an. Sau doar o clipă. Ascultând pe repeat „Closer”, ţi-ai pus capul pe pieptul meu şi m-ai luat de mână. Ar fi fost imposibil să mă fi aflat în alt loc în seara aia. Because if I am not with you right now I have this feeling we will get lost out there. Am ieşit afară. Fulgii rupţi dintr-un cer ca din basme mi-au nins părul în câteva secunde. Ştii, atunci a fost prima oară când m-am întors acasă zâmbind, fiindcă a fost prima dată când m-ai sărutat înainte să mă urc în taxi.

Acum nu mai ştiu cât timp a trecut. O lună, un an, un veac (de singurătate). Ştiu doar că încerc să nu (te) mai aştept. Pentru că… nu ştiu de ce. Poate pentru că, vorba ta: „apropo, i-am spus că noi avem o relaţie ciclică haha.”

    It’s a big bad world full of twist and turns and people have a way of blinking and missing the moment. The moment that could have changed everything.

 

P.S. … but you make excellent cappuccino, that has to count for something, right?

Call me,

(Un)faithfully yours, S.

http://www.youtube.com/watch?v=Chr2Hg5qNl4

(2013)