Pederica

În sfârșit am aflat. El își găsise altă fată. Timp de cinci luni. Rapid. Omu’ fără futai mult nu rezistă. Se pare că cinci luni a fost prea mult. O istorie de iubire cât o viață poate fi uitată, înlocuită, nimicită, călcată… atât de ușor. Acum pun cap la cap tot, absolut tot ce se întâmpla și realizez cât de oarbă am fost. Câtă încredere am avut. Fă-ți o scurtă caracterizare: bună la suflet și atât de proastă. Să nu știe nimeni ce răni te dor, vorba ceea. Să știe b**a toți. Că îmbrățișările, cafelele, plimbările și serile senine nu pot fi substituite cu shopping la Milano, tufle de la Geox, Iphone și futaiul cu … habar n-am who the fuck she is.

Eu azi am atins fericirea absolută.

Am aflat, în sfârșit, cine ești.

To be continued

Invitația la veșnicie

Tu ești eu și eu sunt tu. Acesta era gândul nostru. Ce s-a întâmplat acum, că tu ești tu și eu sunt eu?

N-am putut să dorm multe nopți la rând.

Mă culcam toată ghemuită sub pătura groasă și auzeam cum fulgii albi și mari cad greoi pe pământ. Eram rece ca gheața și fierbinte ca deșertul; mi se părea că viața mea s-a terminat, că niciodată nu voi mai fi cea care am fost odată, că nu mai există sens în diminețile ce vin și îmi pocnesc în față realitatea aia atât de dură și nedreaptă. Eu am rămas aici iubindu-te cu tot sufletul care mai era în mine. N-am fost capabilă să te strig, să te lovesc, să te alung, să te arunc. Și nici n-am vrut. Tu erai mult prea important pentru mine și eu încă te simțeam prea tare. M-am întors atunci acasă și, căzând pe podea, am plâns până nu am mai știut de mine. Renunțasei atât de ușor și cu atât de puține remușcări, încât aveam impresia că pur și simplu uitasei cine sunt.

Zilele treceau într-un mod de-a dreptul sfâșietor. Iarna mi se părea interminabilă. A fost, de fapt, cea mai lungă și urâtă iarnă din viața mea. Mă întrebam ce să fac cu mine sau cu ce mai rămăsese din mine. Incompletă, suferindă, mistuită… era puțin spus. Cum să accept că omul pe care l-am considerat parte din mine nu mă mai iubește? Cum să scap de dorul ăla dement care mă consuma până când vroiam să rup pielea de pe mine? Fiecare moment de neliniște era urmat de un altul. Nu puteam să uit ultimul tău mesaj, îngrozitor de rece și distant, așa cum fusesei și tu până în ultima clipă. Cuvinte corecte, rigide, aproape mediocre. Le învățasem pe de rost, ca să mă doară de fiecare dată când aveam să le recitesc cu ochii minții. Eu eram tot timpul atât de pregătită pentru sfârșit, încât n-am fost pregătită când, într-adevăr, s-a întâmplat.

Toate vorbele de încurajare pe care le auzeam mă descurajau și mai mult, pentru că eu nu mai credeam în nimic. Tot ce avea să urmeze nu conta, fiindcă tu nu mai erai lângă mine, nu mă mai țineai de mână și nici nu-mi mai zâmbeai când eu te îmbrățișam strâns, ca să îți simt inima cum bate. Eu te-am iubit dincolo de toți și toate și te-am trăit așa cum nu ar mai putea nimeni, niciodată, să te trăiască. Acum nu mai vreau figuri de stil, stele deasupra capului, apă sărată și pătură pe nisip… cu tine. Nu știu cine ești și nici tu nu m-ai mai recunoaște. Eu nu mai sunt a ta și nici nu voi mai fi.

Pe mine m-au salvat mama și sora mea.

Și dorința de a nu muri înainte de a mai trăi.

Știi…? Invitația ta la veșnicie nu a durat decât… o clipă.

***

Tu ești frumoasă nu doar pe dinafară, mi-a spus înainte să închid ochii ca să mă sărute.

 … Ploaia o să vină,

Ține-mă de mână…

Zi, noapte, zi(-mi)

26 noiembrie, 2012

A fost ziua în care mi-ai spus că mă iubeşti. Uşile liftului s-au închis scârţâind, iar eu am rămas aproape stupefiată,  cu privirea împăienjenită de nişte lacrimi sărate şi reci ce alunecau grăbite şi confuze pe faţa mea. Când am intrat în casă, am găsit-o pe mama, luminoasă şi iubitoare, mereu gata să-mi aline suferinţele, uitându-se la mine și realizând încă din primele secunde ce s-a întâmplat. M-am aşezat încet lângă ea, ca un om căruia tocmai i se dăduse un diagnostic fatal şi din tot corpul meu s-a pornit un plâns zguduitor, de parcă toata viaţa din mine s-ar fi revărsat lichidă, în lacrimi. Abia atunci mi-am dat seama că astea erau să fie acele ultime cuvinte pe care aveai să mi le mai spui. Pentru că ce-a urmat, de fapt, nu mai are atâta importanţă. Ăsta era adevărul, despre care Steinbeck spunea că este mai frumos, chiar dacă este înspăimântător. Nu mai vroiam să fiu cu tine. Şi durea al naibii de tare… eu, care credeam înainte că e mai trist să fii părăsit, decât să părăseşti la rândul tău. Împăturind şi despăturind fără răgaz, aproape dezorientată, toate momentele pe care le-am trăit împreună, încercam să găsesc secunda aia implacabilă care a călcat în picioare visele şi florile, a vărsat cafeaua mea şi ceaiul tău şi a stins după ea lumina, lăsându-ne într-o noapte fără lună, fără stele. Am bătut în zadar la toate uşile întrebând de noi… nimeni nu ştia nimic sau, mai bine zis, nimănui nu-i păsa. Cine mi-ar fi putut întoarce plimbările interminabile din serile calde şi senine de septembrie, ploaia care ne-a îmbrăţişat sub umbrela ta, sclipirea din ochi şi frenezia smintită a buzelor ce tânjeau nesătule după săruturi, senzaţia aia de unire ce până atunci nu fusese niciodată atât de desăvârşită? În ce depărtări au plecat, cum să le chemi înapoi, intacte, neschimbate, nepătate? Neobosit, îmi tot striga cineva în minte, de dimineaţă până seara… probabil eram eu însumi. În „Dragostea în vremea holerei” Transito Ariza i-a spus fiului ei „Profită acum, că eşti tânăr, şi îndură cât poţi, fiindcă suferinţele astea nu ţin toată viaţa.”  Şi dacă l-a minţit, în speranţa de a-i cicatriza cumva rănile ce se înmulţeau una după alta,  hrănite de tristeţe şi chin…? Căci aşa e, avem parte de un ceas de nelinişte pentru fiecare minut de pace.

… noi n-o să mai ţinem unul la altul, n-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, râsetul, noi n-o să ne căsătorim, n-o să avem copii şi n-o să îmbătrânim împreună. Mi-e aşa de clar lucrul ăsta acum. Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate, ci scurte, haotice. Zi, noapte, zi, noapte, august, decembrie, aprilie…