Mai lasă-mă puțin în vis

– Tu acum tremuri pentru că ți-e frig sau…?

 Era una din zilele alea umede și plumburii în care aveai impresia că ploaie e tot ce o să mai simțim de acum încolo. Picături de apă farâmicioase și reci îmi pătrundeau debordant hainele, ajungând cu îndemânare până la piele. Te priveam sfioasă prin ușile de sticlă ce se închideau și se deschideau la orice mișcare. Erai atât de frumos, încât aveam senzația că nu o să mă mai satur niciodată de tine. Când ai ieșit și m-ai îmbrățișat, mi-ai anesteziat inconștient și instantaneu toate tristețile și grijile ce își făcuseră loc în inima mea în ultima săptămână. Întotdeauna vroiam să prelungesc la nesfârșit îmbrățișările tale, în speranța ca într-un final, să devin eu însămi una. Îmi plăcea că mă strângeai tare, de parcă fiecare dată urma să fie ultima. După ce ți-ai fumat boem țigara, am urcat împreună în taxiul care avea să ne ducă, prin gropi adâncite, spre sufletele noastre.

Țin minte și acum fiecare detaliu din casa în care m-ai primit cu atâta seninătate și căldură. Florile, scările, pozele, culorile, umbrele, muzica – totul se contopea într-un mod de-a dreptul desăvârșit, îndepărtându-mă subtil și gingaș de realitatea zguduitoare în care supraviețuisem în ultimele luni. Orice era în afara camerei în care ne-am pierdut în noi înșine mi se părea superficial, aproape vulgar. Gustul limbii tale îmi deconspira dulci furnicături pe piele, iar eu îți inhalam astmatic respirația moale, sacadată. În timp ce buricele degetelor mele rătăceau curioase pe fața ta străbătută de lumini palide, îți ghiceam sub pleoapele închise ochii căprui, cu pupilele veșnic dilatate. Nu ne spuneam nimic. Ce mai era de zis când absolutul se revela în noi atât de simplu și firesc. Era ziua în care nu mai eram a nimănui decât a ta… așa, cu toate imperfecțiunile din care sunt făcută, cu bucăți de suflet și bucăți de flori albe, neînflorite.

Momentul în care ai făcut focul a dizolvat totul în mine. M-am așezat cuminte lângă tine, ținând într-o mână un pahar de vin, iar în alta – mâna ta. Tăcerile noastre erau găurite din când în când de sunetul lemnelor ce trosneau haotic printre flăcările purpurii. Mă pupai când pe frunte, când pe buze, iar eu te priveam întruna, de frică să nu te volatilizezi în aer și să rămân iarăși singură.

În casă se făcuse cald. Când am stins luminile și ne-am cuibărit printre cearșafuri, ploaia încă bătea insistent în geam. Nu vroiam să adorm, pentru că știam că noaptea asta o să se termine. Era absurd. De ce să se termine ceva atât de frumos? Să plouă, să fie noapte și să fii tu. Mi-am repetat asta în gând până când somnul m-a furat.

***

Și-acum mă tot întreb… eu am visat sau nu?

Nu mai știu.

Știu doar că am mirosit a tine încă multe zile la rând.

Despre seri cu lună plină

Hai să bem azi seara un pahar de vin. Să vorbim și să tacem. Împreună. Eu o să te privesc.

Eram obosită după o zi epuizantă de muncă. Cu greu m-am deplasat din dușul aburit de căldură și vapori zăpăciți până în camera mea. Am îmbrăcat rochia neagră, mi-am dat genele și mi-am vopsit buzele în roșu. Dacă o să mă sărute, să-i rămână sângeriu și pe limbă. Să nu (mă) uite. Să nu mai poată dormi. Nici visa. Nici mânca. Să amețească. De dor. Vrei azi să mă vezi? După asta o să vrei în fiecare zi.

Am ieșit mai mult pentru vin și pentru senzația aia de relaxare totală a simțurilor sufletești. Mă sorbea din priviri. Ești frumoasă. Ești frumoasă. Am auzit de nu știu câte ori. Aproape începusem să-l cred. Din când în când, gândurile îmi zburau undeva tare departe, se întorceau în timp și plecau spre alte zări. Zări albastre. Pe fundal se auzea (straniu de tot) The way you look tonight a lui Tony Benett. A încercat să-mi fredoneze ceva la ureche, dar a încurcat cuvintele. Am început să zâmbesc. Zâmbeam și mă uitam la el. I-am observat sclipirile din ochi. Voi ați văzut vreodată licurici în ochi?

Prin fereastra enormă se revărsa luna. Plină. Simplă. Rece. Caldă. El m-a luat de mână și m-a ținut așa mult timp.

Iar eu i-am lăsat roșu de inimă. Pe inimă. Am vrut fără ca să vreau.

M-am întors acasă cu colanții în geantă și părul răvășit. Tot drumul, rochia pe care o purtam s-a zbătut disperată să-mi ascundă genunchii.

… iar o ploaie nebună, nebună de tot, mi-a stins stânjenită țigara pe care o fumasem pentru prima dată în șapte ani.

În aer mirosea a liliac.