Tradiție și mister duminică, în Capitală

După cinci încercări eșuate de a ieși azi cu cineva în oraș, mă hotărăsc să mă chitesc și să ies singură; mie îmi place compania mea, mai ales când mi-e bine pe suflet. Dar ca de obicei, plimbările mele serale adie a oameni noi și a întâmplări neprevăzute.

Ajung puțin iritată în centrul acestei capitale veșnic în renovație – în microbuze pute, în magazine pute, afară pute. Mai spălați-vă, oameni buni!

În timp ce merg eu cu nasul în telefon și cu căștile în urechi, un băiat se oprește în fața mea și îmi spune ceva în limba rusă. Neauzind bine ce mi-a zis, îl întreb: Poftim? Iar el îmi răspunde cu un zâmbet ghiduș: Estze fata frumoasa!

După un hamburger, o cola, trei piese de la Kings of Leon și vreo patru priviri tăioase din partea reprezentantelor noastre de gen feminin (eu nu știu ce au fetele cu mine, da’ se uită tare urât), o iau înspre semafor și aștept cuminte culoarea verde. Din urmă mă ajunge un cetățean, care, analizându-mă din cap până în picioare îmi spune într-un final: Pot să te petrec acasă, domnișoară. Mă uit la el și pornindu-mă să traversez strada, îi răspund puțin amuzată: Nu cred. Eu locuiesc departe. La care el îmi strigă plin de speranță: Șap și! Eu am mașână!

În timp ce mă gândesc să o iau încet spre pietonală, un al treilea voinic răsare de nicăieri lângă mine și începe a povesti: E cam riscant să porți încălțăminte albă la noi în țară. Tu ești în general diplomată sau directă? Nu cumva ești jurist, în care direcție mergi bla bla bla.

După aproape două ore de plimbare cu adevărat magnifice, mai nu m-am ușis pe pietonala noastră.

În rest, luna chiar mi-a plăcut.

Fix jumătate de coi.

Din dragoste de mine

Mă gândesc cât de diferită e vara asta de cea din anul trecut. Mi se pare că am trăit o nerealitate sau că e imposibil să mi se fi întâmplat ceea ce mi s-a întâmplat.

Septembrie, noiembrie, ianuarie… Probabil e prima dată când mă bucur că timpul a trecut.

Azi seară, am intrat în baie și mi-am oprit privirea în oglindă. M-am uitat lung la mine.

Timp de șapte luni, eu am renăscut din cenușă. La propriu.

Bohemian rhapsody

M-am trezit cu mâinile tale încolăcite în jurul meu, pe un întuneric plutitor, cutreierat de niște lumini abstracte și sunete neînțelese. Degetele tale curgeau anormal de gingaș pe pielea mea și mi se părea că îți simt respirația cum îmi intră prin pori, ca să invadeze cele mai clandestine locuri din mine. Știi momentul acela în care nu vrei să te afli în altă parte decât exact acolo unde ești? Eu îl trăiam. Îl trăiam atât de viu și necondiționat, atât de conștient și inconștient. Dorința viscerală de a-mi strivi buzele de buzele tale m-a făcut să mă întorc și să-ți iau fața în mâini. Eram plină de substanță. În jurul meu, lucrurile erau simple forme, luna se metamorfozase-n soare, stelele în sare, cerul în mare, vântul în visare. Printre săruturi lungi și umede, ai delirat prin mine cu toate simțurile, făcându-mi inima să zvâcnească de porniri nebune. Camera se învârtea odată cu mine sau eu odată cu ea, nu mai știu. Miroseai atât de frumos. Mâinile tale alunecau frenetic pe coapsele mele, iar eu îți căutam limba cu limba mea. Ochii tăi erau sclipiri utopice. În ei m-am pierdut și tot în ei… m-am pierdut iar.

Ți-aș povesti cât de mult îmi place să mă plimb pe-afară după ploi înnebunite, cum aș bea cafea și aș mânca ciocolată toată ziua, cum, de fiecare dată când trec pe lângă teatrul Eminescu, mă opresc pentru 17 secunde, că săruturile pe frunte mă lasă fără cuvinte, ți-aș povesti de câte ori am citit și recitit cartea mea preferată, cât de tare îmi plac lumânările parfumate, cum aștept întotdeauna primăvara, ți-aș povesti că îmi place să beau vin roșu pe muzica lui Van Morisson, cum whiskey nu-ți injectează în vene nici dexteritate, nici îndrăzneală, cum Păunescu, pur și simplu, mă fascinează, ți-aș spune că aș privi nemărginitul mării până la epuizare, cât de visătoare sunt când cutreier străzile Chișinăului seral și cum îmi înmugurește pielea când te uiți în ochii mei.

Ți-aș scrie o scrisoare și…

Te-aș lăsa să vii la mine zile-ntregi,

Dar niciodată să pleci…

Cum să fac să nu-mi mai fie foame după ce mănânc?

Despre conversații nocturne și vineri seara

Stau eu ieri în față la Mojito, aștept de 30 de minute un taxi. Din întunericul nopții se ivesc lângă mine doi tineri cu descendențe asiatice. Unul dintre ei îmi zâmbește timid și îmi spune:

– Hello

Mă uit la el și mă gândesc : S’nshepi. Blugi, Sorina, seara cel mai bine e să te îmbraci în blugi.

– Hello )

– Umm… do you speak english?

-Yeah )

– Can we…?

– No no, thank you, I’m waiting for my cab.

La care cetățeanul în cauză îmi zice, într-o engleză neînțeleasă, cu un surâs în colțul gurii:

– Noo, you don’t understand. You’re blocking my car. We just want to go.

– Ohh. Sorry :|

Așa un petit oblom la miez de noapte.

Am râs, dar nu neapărat de fericire.

***

Azi am hotărât să stau cuminte acasă și să-mi fac o seară cinefilă. Eu cu mine, un pahar de vin roșu și o lumânare arzândă, cu miros dulce-acrișor de piersică.

… și când te gândești că toată viața asta e numai așteptare.

Eu dacă aș putea să întorc timpul, precis nu l-aș întoarce.

Nocturnal animal(s)

Nimic nu prevestea ce urma să se întâmple. Nefericirea pe care am simțit-o după a fost infinit mai mare decât fericirea pe care am trăit-o până la.

***

Eu eram, probabil, unul dintre cei mai norocoși oameni din lume, deși nu realizam chestia asta. Mult mai târziu am înțeles ce înseamnă să ai într-o zi totul, iar în alta…. nimic. Plecarea mea de la jobul pe care mi l-am dorit, problemele de sănătate care au apărut ulterior și care au durat mai mult de un an, ieșirea din țară și, în sfârșit, ruptura subită și brutală de omul pe care l-am considerat destinul meu – toate s-au succedat perfect, împletindu-se, substituindu-se și derivând una din alta. Tot ce am aflat eu după ce el, cel pe care l-am iubit dincolo de orice întâmplare și neîntâmplare, s-a desprins de mine, aproape teatral, în seara aia de iarnă, mi-a creat mult timp un soi de febră interioară, pe care o resimțeam zguduindu-mi tot corpul, odată ce dimineața îmi izbea în față realitatea dezolantă a unei noi zile.

***

Am rămas aici fără nimic. Nu mă mai aveam nici măcar pe mine. Mă pierdusem complet și pe atunci, credeam eu, ireversibil. Dar el se futea liniștit cu ea în toate pozițiile universului, știind sau, de fapt, ce vorbesc, neavând nici cea mai mică idee ce simțeam eu. Un om care nu a fost capabil să fie lângă mine în cel mai dificil moment al vieții mele, nu poate fi, însă, destinul meu. Și el n-a fost. Nicio clipă, nicio oră, nicio noapte. Asta e, probabil, cea mai cumplită experiență prin care m-a făcut să trec – de a fi conștient că femeia, pe care aparent o iubea, căuta răspunsuri la ceea ce i se întâmpla și de a fi, totuși, absolut indiferent. Numai însuși gândul unei dureri fizice a persoanei iubite te face să te cutremuri ca de un scurt circuit și te impulsionează să-i împărtășești răul care s-a abătut asupra ei, din dorința de a-i diminua din suferință. Cineva care a pierdut cel mai drag om din cauza unei probleme de sănătate nu poate, pur și simplu, să plece. E imposibil, e ceva ce depășește orice închipuire, e cu neputință.

Și el, totuși, a plecat.

***

Un om care, într-o perioadă atât de scurtă de distanță fizică, poate să fie total absorbit de lucruri… de lucruri materiale, de bani, de locuri, de alți oameni, de altă femeie… nu poate fi destinul meu. Întotdeauna am disprețuit materialiștii… cei preocupați doar de haine, telefoane, ceasuri, tufle. Eu, pur și simplu, nu-i suport, nu-i accept, nu-i vreau lângă mine. Amintindu-mi cu exactitate vorbele pe care mi le-a spus în câteva luni de chin psihologic, le simt și acum ca pe niște cuie ruginite bătute în inima mea și îmi dau seama, cu dezamăgire și dezgust, că eu am dormit lângă acest om, i-am făcut cafea dimineața și i-am sărutat ochii în cele mai triste și cele mai fericite zile din viața lui.

***

O dată la două nopți mă bântuie același vis halucinant. Îi stâlcesc fața cu mâinile mele până când el capitulează, cu buzele răsfrânte, sleit de orice putere de a riposta. Pe un frig infernal, amplificat de o tăcere de doliu, îl las să zacă pe pământul rece, în zăpada de un alb inefabil, care începe să se coloreze ușor în roșul unui sânge lipicios. Insensibilă de fire, urc în mașină, îmi pun centura de siguranță, pornesc muzica mea preferată și când s-o iau din loc, privirea mea se oprește pietrificată la ce lasă în urmă.

Omul întins pe jos, de fapt … sunt eu.

***

Mă dezmeticesc cu greu din această teribilă, adevărată gaură neagră și mă trezesc stând tolănită pe mal, vara, într-o zi senină și proaspătă ca un suc de portocale stoarse în zori. Mă uit la soare cu ochii închiși, în timp ce valurile galvanizate ale mării se lovesc stăruitor de picioarele și fundul meu. După vreo 20 de minute de prăjeală, mă ridic zâmbind și mă avânt în apa caldă, albastră și dulce, să-mi scot cele două kilograme de nisip și scoici zdrobite care mi-au intrat, indiscret, în chiloți.