Acoperă-mi inima cu ceva

Pentru prima dată într-o perioadă foarte lungă de timp am ajuns vineri seară acasă și am căzut pe pat fără ca să mai fiu în stare să mă ridic vreme de o oră și ceva. Cu ochii întredeschiși i-am scris Ruxandei un mesaj prin care i-am dat de înțeles că eu cu un efort supraomenesc abia o să ajung în baie, deci noaptea mea nealcoolizată pe care urma s-o petrec în oraș a rămas tot nealcoolizată, doar că acasă. (Așa cuvânt nu există, eu știu). Am dormit până am atins miezul următoarei zile, trezindu-mă brusc din cauza unuia dintre obișnuitele mele coșmaruri. Soarele rotund era demult la fereastră, la fel ca și durerea mea de cap care se instalase foarte comod și dezinvolt în tâmpla dreaptă. Am suportat-o cu greu, iar după trei pastile de diferite forme și culori am mai băut două ca să-mi împlinesc visul de a fi capabilă să mă ridic din pat. Dezamăgită de cartea pe care o citesc, de acest septembrie care parcă e iulie, decepționată de oamenii din microbuz care nu se spală și de cei pe care ii salut când intru în cafeterie, dar ei nu răspund, de exemplu. Da’ pentru că e mult mai interesant să te uiți lung la mine și să te prefaci că nu m-ai auzit. Dezamăgită de oamenii care vorbesc. Vorbesc mult, îți povestesc despre atingeri, despre soartă și întâmplări utopice, despre apropieri pe care, odată, puteam doar să ni le imaginăm, stând spate la spate, străini, reci pe dinafară și atât de calzi în suflet, îți povestesc despre ce înseamnă să nu te saturi. Să nu te saturi după prima, a doua, a cincea oară. Îți povestesc despre îmbrățișări care nu au mai fost niciodată așa. Ore în șir, cu luna în palmele mele și buricele degetelor tale plimbându-se pervers pe buricul meu. Hiperbolizare la o bucată de noapte, nimic altceva. Nimic altceva decât vorbe. Scriu și zâmbesc, gândindu-mă la absurditatea în care ne ducem zilele, la dezacordul atât de proeminent dintre rațiune și sentimente pe care îl acceptăm dând din umeri și uitându-ne poetic în depărtare, din teama de a nu trăi într-un continuu, dar atât de frumos delir. When enough people make false promises, words stop meaning anything. Interesant e că numai eu am zâmbit atunci la fraza asta.

Mâine la muncă și eu realizez că nu am înțeles nimic din acest week-end, pe care mai mult de jumătate l-am dormit. Zero productivitate și creativitate, un berry cheesecake și un cappuccino la Tucano, unghii vopsite în albastru și cinci pagini citite. Nu-i grav, mâine o să beau doi litri de cafea, o să mă enervez că luni e zi grea și seara o să merg pe jos 40 de minute cu căștile în urechi, uitându-mă obsesiv la toți străinii de parcă așa și trebuie.

Mi-am făcut un ceai de mentă și mă gândesc cum nouă tuturor ne e dor. De tot, de nimic. De priviri blânde, de o strângere de mână, de căciulă și fular, de mare, de bătăi de inimă, de frunze vii și moarte, de îmbrățișări în timpul nopții, de fulgi și ger, de luminițe agățate la fereastră. Pur și simplu nu toți recunoaștem asta.

Eu o să fiu sinceră.

Niciodată nu am așteptat atât de tare luna octombrie.

Conexiune metafizică

Mi se pare că am înghițit un balon de săpun și toate culorile i s-au dizolvat confuz sub pielea mea.

Dacă o să mă atingi ușor pe buze, pe sâni sau pe obraji, o să simți cum prin mine scânteiază  lumini în două cu vise.

Atinge-mă obsedat. Știi? Știi.

Cine ești? Cine sunt? Ce mai beau? Ce mai cânt?

Hai spune-mi, spune-mi. E o simpatie bazată pe absolut nimic. Așa, instinctivă.

Fumează-ți liniștit țigara. O să inspir fumul în două cu respirația ta.

Apoi să-mi săruți fața. Să-ți dispară grijile când îți pui capul pe pieptul meu. Și să-mi zâmbești privindu-mă în ochi. Simplu. Atât de simplu.

Probabil, orice senzație cu sens nu mai are niciun sens.

La un moment dat.

Sau din când în când.

Mă destram în adieri de vânt.