Din august până în noiembrie nu-i decât o noapte

– Bună. Fă ce vrei cu mine.

Toamna asta-i mai lungă și mai frumoasă decât toate toamnele pe care le-am trăit până acum. M-aș agăța de ea ca un om care, zâmbind somnoros, caută să nu se trezească din vise galbene și roșii. Lasă-mă aici, jos, cu toate frunzele în brațe, n-am nevoie de zăpezi decât dacă le vom cerne amândoi. Deschid ochii mari, însoriți, doar ca să văd cum, necunoscut, vii parcă din mine. Mă privești ca un copil rătăcit, mă eviți și mă absorbi în același timp, mă omori și mă reînvii, mă respingi și mă tot chemi spre tine ca să nu mai fiu a altcuiva și totodată să fiu, mă scoți din minți și mă calmezi până când sunt gata să adorm pe mâna ta, mă izbești de pământ și apoi mă ridici ca să-mi săruți ochii. Mi se face brusc dor. Mă pornesc printre arbori plini de scrum, cu muzica vibrându-mi în suflet, trec peste oameni, peste august și septembrie, peste mări verzi cu sclipiri albastre. Aici erai. Mă opresc în fața ta cu un zâmbet convalescent, desfrunzit din lună, pahare cu vin și cearșafuri răvășite. Nu-s capabilă să rostesc niciun cuvânt. Te văd în toate ipostazele posibile și imposibile, fixându-mă cu ochii ca atunci, exact ca atunci. Cum poate o îmbrățișare să-ți dea mai multă existență și esență decât orice altceva? În tot acest infinit eu n-am timp. Timp să-mi spui tot ce vrei, timp să-mi plimb degetele pe fața ta, să mă strângi în brațe ca să intru-n tine și tu în mine, timp să uit să respir, să te încălzesc și să mă alinți, timp să-mi muști buza de jos și să-mi șoptești noapte bună.

Înfipte atât de adânc în suflet, îmi condamn amintirile să moară din rădăcină.

Am adormit pe partea stângă, ca de obicei, gândindu-mă că niciodată n-o să știi.

cum…

…deodată vine toamna peste noi,

Ceva ce n-a mai fost deodată vine,

E frig și nu e cale înapoi,

Mă-mbrac în tine și te-mbraci în mine.

 

Ridică-mă din frunze și uită-mă-ntr-o carte, te rog.