15 ore, 2 întrebări retorice și luna de pe cer

Tu unde dispari atunci când dispari?

Miroseam a mango, coriandru și a puțin mai mult martini cu lămâie. Decorul camerei era diluat cu lumini și culori estompate, eu zâmbeam timid și sincer, iar tu îmi spuneai în șoaptă basme. Mai târziu am regretat că n-am reușit să-ți povestesc despre cum, de fiecare dată când merg spre tine, în suflet îmi răsar stele, iar în jur ninsorile reci au aroma florilor de salcâm.

Bătăile inimii tale mă amețiseră mai repede decât m-aș fi așteptat. Într-un amestec compensativ de tăceri și vorbe, îți sărutam cu ochii – ochii, și buzele, și mâinile. Și mă-nălțam, și nu mai știam unde-mi lăsasem în lume odaia. M-aș fi agățat de cer, dar mi-era teamă să nu-l rup, să cad și nimeni să nu mai știe niciodată de mine. Nici măcar eu.

***

Afară ningea disperat ca în poeziile lui Păunescu.

Am adormit la 4 dimineața și m-am trezit pe la 8, speriată că nu sunt singură, nu-s acasă și parcă și cearșafurile miros altfel. Mă culcasem pe partea stângă, cum îmi e obiceiul. M-am întors și ți-am văzut fața, iar pieptul mi-a palpitat ca atunci când într-o carte anostă descoperi un citat încântător. Dormeai cu o gravitate meditativă. Brațele tale mă țineau strâns, de parcă îți fusese dor și drag, de parcă mă căutasei mult prea mult și acum, în sfârșit, mă găsisei. Era cald… era cald la tine în brațe. Ți-am sărutat mângâietor genele aplecate pe strălucirea ochilor. Apoi m-am scufundat din nou în visul meu, liniștită și senină, în minte răsunându-mi naiv aceeași întrebare dintotdeauna…: “Ce rost mai au diminețile dacă nu trăiești asta măcar o dată în viață?”