Bună seara, o îmbrățișare?

Trei zile nevoită să stau în pat și am avut senzația că jumătate de viață a trecut pe lângă mine. Precis s-a întâmplat ceva important în lume în timp ce eu căutam deloc optimistă o poziție confortabilă pentru durerile mele incomode. Domnișoara medic s-a uitat puțin speriată la mine, mi-a administrat o injecție de la care și acum mă doare posteriorul, din două cuvinte m-a diagnosticat și mi-a propus să facem o călătorie la spital. Da ci probleme, m-am gândit eu în neputința mea de a-mi încălța singură șosetele. Am simțit fiecare groapă, ca să nu spun bortă de pe drum, până când am ajuns, ne-au instalat într-un salon improvizat, iar asistenta s-a uitat cu ochi compătimitori la noi și ne-a zis: Așteptați medicul. Vă doresc multă răbdare. Cuvântul răbdare mi-a răsunat fix 5 minute în minte, pentru că după asta a urmat ceva foarte interesant, dar nu într-atât de interesant încât să fie menționat la această oră târzie. Bineînțeles, lumea a început să se agite în jurul meu, am auzit de vreo câteva ori strigându-se pacientă, urgent un medic, deschideți geamul și încă nu știu ce. Medicul care m-a preluat a bruscat-o puțin pe mama, pentru că de ce nu. Cuvântul okay nu există în limba română, grăiește normal, mi-a spus cel care ar fi trebuit, probabil, să manifeste măcar un strop de empatie față de cei aflați în suferință. Omu’ a avut mai multe pretenții la mine pe care eu le-am ignorat stăruitor din simplul motiv că nu eram în stare să articulez o propoziție compusă din subiect și predicat. Când mi-a arătat ușa să ies, i-a transmis mamei un nepăsător A s trăiască, și-a luat geanta și s-a dus. Iar eu i-am apreciat gândurile bune și trebuie să recunosc, într-adevăr pozitive.

***

Cel mai lung drum în acest weekend neordinar a fost cel de la baie spre camera mea transformată într-un templu autentic al somnului, filmelor și cărților împrăștiate pe pat, dar atenție (!)  rămase necitite. Cât de mult scad din intensitate dorințele omului atunci când realizează că ziua de joi s-a încheiat atât de frumos, însă dimineața de vineri a început atât de brusc și agresiv?

În toată această aventură atemporală, mi-aș fi dorit un singur lucru – să mi se citească povești despre stelele care-au căzut în Marea Galbenă, despre dansuri colorate în ploi cu fulgere și tunete, despre bunica în brațele căreia m-am alintat veri la rând, povești despre copii mici care îți zâmbesc la fiecare clipire de gene și despre părinți care nu mor, despre nopți negre în care licărește doar lampa din odaia noastră, despre suflete efemere care se caută pierdute prin lume, povești despre cel dintâi foc de toamnă și melancolii venețiene, despre străzi desenate în cretă și răcoarea pădurii la mijloc de martie sau povești despre trăiri care se adună ca un nucleu în inimă și bătăi interminabile de ceas. Despre prinți războinici și fete care se desprind din soare, rumene și calde. Sau aș fi ascultat măcar două poezii – una de-a Blandianei și una de-a lui Neruda. Alea, care îmi plac cel mai mult. Crezi că aș fi adormit mai ușor?

Lăsând ambițiile deoparte, vorba lui Păunescu, chiar am trei dorințe simple de tot.

Tare, tare aș vrea să mă uit în weekend-ul următor la Legături bolnăvicioase.

Iar odată ce-n odaie se va face amurg, Zmeul să cânte pe fundal.

Și nimănui, niciodată în viața asta să nu-i mai fie dor de cineva.