Somn ușor

Eu-s fata aia care vine toamna de afară și miroase a frunze ruginite pe la colțuri, răsturnate pe străzi de vânt răcoros. Mi s-a părut că a plouat undeva departe, pe unde n-am mai fost. În alte țări sau în alte suflete. Aici au ajuns doar câteva picături. M-am gândit să fac pentru noi un ascunziș. Să nu ne vadă nimeni. Am aprins lanterna, am luat cănile cu ceaiul în care plutesc resemnate două felii aurii de lămâie și m-am ascuns sub plapumă să-mi încălzesc mâinile, nasul și sânii neliniștiți. Îmbrățișează-mă strâns. Ziua n-a fost deloc ușoară.

Unde se duc oamenii atunci când se duc? Și cum rămânem noi, cei care rămânem?

N-am mai reușit să-i povestesc nimic. În doi ani s-au întâmplat atât de multe. Cu ce să încep și la ce să ajung? În mine trăiesc amintiri. Ele-s atât de vii, au culori și au lumină. Cireșe, grădini, zâmbete, vișini, genunchi zdreliți, lacrimi, trei luni, și-apoi alte trei luni. Ani la rând. Copaci înfloriți în luna mai. Caise, plimbări, fântâni cu apă rece, greieri care licăresc și cântă, povești cu lună rotundă printre nori, somn în amiezi caniculare și somn sub mii de stele. Miresme de muguri. Le simți?

Eu n-am mai reușit să-i povestesc nimic. Toate au trecut, să știi. Eu m-am schimbat, dar am aceiași ochi. Să nu-ți fie dor. Să ne fie nouă.

Tu nu ești toamnă. Tu ești vară.

În cer, visează, te rog, cer senin.