Come and hold my hand

– Da’ unde vreți? De exemplu, Barbat?

Oi. Barbar?

Barbat tot n-ar strica, de fapt.

– :D eu aleg barbat

Am intrat în Noiembrie. Sau el a intrat în mine, nu știu sigur.

Am decis să fac o plimbare până iau taxiul – după toată animația de la muncă, în sfârșit îmi ascult gândurile voalate, încercând să găsesc un răspuns și la întrebările lui Ben Howard. Mi-am pierdut mănușile și simt cum, după câteva minute de glorie lăuntrică, frigul începe să curgă irepresibil pe sub piele exact ca un fluid, fluierând languros a toamnă. Fularul cu parfum de flori de cireș profund impregnat în țesături îmi ține însă cald. Pășesc încrezută printre frunzele din care parcă erup amurguri; de la aerul rece obrajii mi se colorează înduioșător în nuanțe rozalii și respir resemnată umezeala amăruie a lunii. Noiembrie.

Pentru prima dată în foarte mult timp nu m-am oprit în fața hotelului de pe pietonală. Eu… am uitat. Uitarea asta o obții cu greu – cu piesele alea ascultate de zeci de mii de ori, până înveți pe de rost fiecare notă și fiecare acord de chitară, cu 10 mesaje netrimise și frânturi de fraze care așa și nu au mai prins viață în niciun articol, cu retrospective extraordinar de detaliate înșirate haotic la o bucată de noapte, cu pahare pline de rosé și pahare pe jumătate goale. Ne-am apropiat una de alta și după ce ne-am atins mâinile, ea m-a întrebat: Vrei să ne împrietenim? Senină, zâmbitoare, luminoasă. Radiantă – ăsta e cuvântul. Am îmbrățișat-o strâns și ea s-a dizolvat în mine. Violent, accelerat, ostentativ. De atunci n-am m-ai văzut-o. Dar îi simt neîndoielnic prezența.

Traversând strada la unul dintre semafoarele mele preferate, mi-am amintit de seara de vineri în care am râs cu fetele până la lacrimi și am și scurs vreo două în timp ce ascultam Epilogul lui Chirilă. 5 ore, 3 pahare cu vin, buze date cu roșu, luminițe suspendate boem de crengile copacilor, 2 țigări fumate și o privire întoarsă precipitat în cel mai nepotrivit moment. M-am oprit pentru câteva secunde neștiind ce trebuie să fac. Și… am zâmbit. Asta e tot ce îmi mai rămăsese pentru acest om.

În noaptea aia, pentru prima dată după așa gen de întâlniri, am dormit buștean.

Timpul trece atât de repede. Nu mai înțeleg când e luni și când e vineri. Vero a avut grijă să ia bilete la „Invitația la vals”. Eu o sa am grijă să iau niște șervețele. Citesc 3 cărți odată (una mai bună ca alta), mi-am vopsit unghiile în negru, mă trage la îmbrățișări lungi și tare, tare mi-e somn când mă trezesc la 7.00 dimineața.

Trăiesc cea mai frumoasă perioadă din toți cei 29 de ani ai mei. Schimb ferm convinsă toate momentele din trecut pe ceea ce mi se întâmplă acum. Absolut tot. Iar fericirea asta nu vine tot din fericire. Ea vine din încercări, din disperare, din nesomn, din pierderi și din luptă. Oamenii nu pot fi fericiți în condiții de confort continuu. Pentru că nu mai realizează ce e cu adevărat bun în viața asta.

– Tu azi strălucești.

– Mulțumesc. Pur și simplu așa e fardul de ochi… are sclipiri din argint :)

Și eu atunci am înțeles.

Cu siguranță… așa și nu am învățat cum să accept un compliment.