Amnezie

Șase luni. Cam atât au trecut.

O visez pe bunica destul de des și de fiecare dată tot mai frumoasă. Păcat că nu am moștenit nimic din frumusețea ei.

De cele mai multe ori îmi revine în minte momentul în care noi plecam și bunica începea să plângă. Cine știe ce se întâmpla în sufletul ei în clipele în care urcam rapid în mașină, bucuroasă că mă întorc în Capitală și îmi reiau viața de orășeancă, abandonată forțat pentru câteva zile. Mă uitam prin geamul întredeschis și o vedeam pe bunica la poartă, cu lacrimi șiroindu-i obrajii, până când din urma noastră nu mai rămânea decât praful înecăcios planând în aer. Eu întotdeauna mă grăbeam.

Bunica avea multe gesturi și expresii pe care mi le amintesc cu exactitate și cu un soi de melancolie teribilă. Avea și rochii cu flori, și discuri de vinil, și cercei de diferite forme, și părul creț, și inimă caldă.

Nu știu dacă spre final mai știa câtă vară ne leagă. Dar știu că i se însenina fața atunci când mă vedea intrând pe ușă.

Ultima dată când am văzut-o pe bunica n-am realizat că s-ar putea să fie într-adevăr ultima.

Că doar aproape niciodată nu te gândești că, timpul… se mai și oprește în loc.

***

Ieri, eu am privit apusul, am mirosit flori albe și am băut vin roșu. Când am ridicat paharele, l-am auzit pe D. spunând, cu un zâmbet în colțul gurii: “Pentru ca să facem întotdeauna ceea ce simțim.”

M-am oprit pentru o secundă, de parcă cineva m-ar fi supus, întocmai în acel moment, la o operație pe cord deschis.

Bun toast.

Tare bun.