ultima zi de vară, întâia noapte de septembrie

I do not have time for things that have no soul, îmi spune C., citându-l pe Bukowski, în timp ce eu scufund contemplativ penultimul sushi roll în sosul de soia. Mă uit visătoare peste fereastră; se prevede încă o zi somnoroasă de vară, iar eu, în lipsă de contact cu subconștientul, mi-aș smulge inima din piept și aș lăsa-o la o muchie de stradă, în lumina soarelui. Sau aș arunca-o nonșalant în mare, să se legene aiurit printre alge. Dispărută fără urmă în larg. Dusă de val. Sau dusă cu pluta, mai bine zis. Magnifice titluri de afiș, încleiate neglijent pe toți stâlpii cu felinare din Capitală. Oferim recompensă pentru norocosul care o găsește primul – a SOULmate for the rest of your life.

Am înțeles că, uneori, ochii care nu se văd… oricum nu se uită. Și dacă nu privești în ochi, nu înseamnă neapărat că nu-ți tremură mâinile în timp ce ții cana plină de cafea cu lapte, rugându-te la toți sfinții să n-o faci țăndări. Am citit tare demult că noi, probabil, suntem făcuți din același material din care sunt țesute visele. Iată de ce, în toată fragilitatea mea, țin spatele drept și fruntea sus atunci când merg, ca să nu mă spulber(i) din răzbunare și să devin ruine mult prea devreme. Îmi crește temperatura, de obicei, la miezul zilei, de aia încerc să ignor cuminte miezul oricărei probleme și nu mă interesează nicio esență decât cea de rom. În prăjituri, bineînțeles. Senină, îmi spun, că nu mai vreau să mă obișnuiesc cu nimic – nici cu portocale, nici cu plimbări pe liniile din palmă, nici cu broaște țestoase. Pentru că eu tare, tare greu scap de obiceiuri.

Zilele trecute, m-am pornit la Cărturești zveltă ca o căprioară și am ieșit de acolo bolnavă. Partea bună e că acum nu mă mai sperie atât de tare sirenele ambulanțelor și nici combinația de alcool cu antibiotice. Vreau tot ce se zărea pe rafturi – de la cărți de 500 de pagini la sticluțe cu mesaje și lumânări parfumate.

Și mai vreau un pahar de rosé . Un apus domol de soare. Și o scrisoare.

Scrisoare de dragoste. Preferabil cu un final diferit decât în cea a lui Mihail Drumeș.

În schimb, aș ruga Toamna să-ți sufle încet pe suflet. Ca atunci când eram mici.

Poate, de data asta… o să treacă.