la douleur exquise

Am în general o față serioasă și de cele mai multe ori nu reflectă nici pe departe ceea ce se întâmplă în interior. Oamenii au tendința de a judeca în funcție de fațadă, neajungând sau ajungând foarte rar să descopere ceea ce numesc eu lume lăuntrică. În cele mai dese cazuri ne trezim în poziția de critici experimentați pornind din propriile frustrări și neîmpliniri, uitând cu desăvârșire de sentimente și emoții. Dar cine se mai hazardează azi să fie gol în fața lumii? Dezbrăcat(ă) de tot, asta sunt eu, respir într-o societate aievea Patului lui Procust. Este cineva care vrea să mă cunoască atunci când nu mai am limite și nimic de ascuns? Promit să spun tot. Să nu ne pese de paradigme, de presiunea socială, de prejudecăți sau preconcepții. Sinceritatea e cel mai mare atu pe care putem să-l avem, dar și cu cel mai profund impact emoțional. Cele mai adânci contorsiuni ale sufletului sunt generate, de fapt, de momentele în care suntem sinceri cu oamenii de lângă noi și totodată cu noi înșine. De aici se naște și puterea de a avea curaj. Curajul de a fi sincer. Marile regrete sau pierderi pot să apară, din nefericire, în ambele cazuri. Și după cele mai intense minute de onestitate trăite vreodată, dar și după clipele în care ar fi trebuit să exteriorizăm ceea ce simțim, și totuși n-am făcut-o. Sunt oameni care se sinucid având totul și sunt oameni care nu mai au decât speranța zilei de mâine, dar luptă până la capăt. În toată această fugă disperată, și unii, și alții, caută… un sens.

***

Să privești în ochii pe care îi iubești. Să nu uiți niciodată. Să nu te doară când treci pe lângă. Să scrii o scrisoare. Să ți se taie respirația (știi, ca atunci când tragi aer adânc în piept, dar nu-ți ajunge). Să ai forța să alegi. Să lași să plece. Apoi să încerci să (te) ierți.

Am auzit demult că, în fața marilor decizii, suntem întotdeauna singuri.

Și până la urmă, cel mai frumos lucru este să fii un om mai bun.

Dar, totodată… este și cel mai greu.