nocturnal animals (part 2)

se îmbrăcase în negru, ca de un doliu anticipat, deși în inimă era numai speranță și alb. bătăile în ușă au făcut-o să tresară, de parcă o treziseră brusc dintr-o utopie. pe fundal se auzea Janis Joplin, pe măsuța de cafea se înălța zbuciumat un pahar cu vin. a răsuflat adânc și s-a ridicat de pe canapea ca să-i deschidă. dar nimeni, nimeni n-o avertizase că imaginile care aveau să urmeze vor avea un puternic impact emoțional.
de-ar fi știut, ar fi stat toată seara cu ochii închiși, ca atunci când era mică
.

***

… confuză de tot ce vede în jurul ei, se ridică de jos; simte că nu-și mai simte picioarele și nu-i ajunge oxigen. nu știu cât timp trecuse de când mă sunase. merge la baie, vomită minute în șir tot ce respirase în ultimele luni, ia telefonul, citește mesajul, caută cheile și paltonul și pășește în liftul care, deși coboară, îi tot dă senzația că, de fapt, urcă.
intru grăbită și o iau îndată în brațe, o privesc cu ochi mari și terifiată de gândul că s-a întâmplat cel mai cumplit lucru care ar fi putut să se întâmple, o întreb:
-a murit cineva?
se uită la mine cu lacrimi șerpuindu-i obrajii și cu toată tristețea și durerea lumii adunate într-un singur suflet, îmi răspunde…:
-da. eu (?)

***

habar n-am cum a intrat în casă. în casa aia hidoasă, plină de goluri și găuri cusute infantil cu trandafiri ofiliți. țin minte doar că n-am întrebat-o nimic, ci am lăsat-o să-și plângă neliniștea și suferința până când a putut, din nou, să tragă aer în piept.
pe urmă am deschis fereastra, mi-am aprins o țigară, am tras tumultos din ea și am expirat primul fum în noaptea candidă care o transformase, într-o clipire de gene… în praf de stele cenușii.

***

căldură. lumină.
deprindere. desprindere.
exact ca în vise, s-a scufundat în cada înecată în vin argintiu și sare cu miros de eucalipt. lanțul s-a rupt, a pierdut inima sau a aruncat-o, nu mai știu.

întreab-o unde îi e locul. cum crezi, ce o să-ți răspundă?

***

ore întregi s-au scurs în timp ce plutea cu privirea țintuită în tavanul alb. creierul îi era amorțit si totodată îl simțea asfixiat de mii de gânduri. cuvintele alea, ultimele, i se derulau în minte pe repeat, de parcă ar fi fost pelicula unei casete deteriorate.
ce-a fost, a fost, își spune.
cum altfel ar fi aflat că nu poți face cuiburi… în oameni?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s