Mă uit la voi și mă minunez. Fericirea (în toată aparența ei) se revarsă peste marginile paharului din care beți și mă gândesc dacă mai merită să povestesc ceva în cartea pe care, probabil, eventual, o voi scrie. Acum nu-s sigură… eu am crezut prea mult sau n-am crezut deloc? Ce mai contează, rezultatul e același. Un răspuns (aproape) exhaustiv, ar fi spus, zâmbind.
Tu ești exact ca un început de Martie. Întâi întroienești, după care te răzgândești și te topești, lichid, în lacrimi.
P.S. Îmi strălucește un soare mai jos de urechea stângă în timp ce îl citesc pe Miller, goală, în cadă. O fi de vină „La Petite Sophie” ori jur că nu (mai) înțeleg nimic.
