Somn ușor

Eu-s fata aia care vine toamna de afară și miroase a frunze ruginite pe la colțuri, răsturnate pe străzi de vânt răcoros. Mi s-a părut că a plouat undeva departe, pe unde n-am mai fost. În alte țări sau în alte suflete. Aici au ajuns doar câteva picături. M-am gândit să fac pentru noi un ascunziș. Să nu ne vadă nimeni. Am aprins lanterna, am luat cănile cu ceaiul în care plutesc resemnate două felii aurii de lămâie și m-am ascuns sub plapumă să-mi încălzesc mâinile, nasul și sânii neliniștiți. Îmbrățișează-mă strâns. Ziua n-a fost deloc ușoară.

Unde se duc oamenii atunci când se duc? Și cum rămânem noi, cei care rămânem?

N-am mai reușit să-i povestesc nimic. În doi ani s-au întâmplat atât de multe. Cu ce să încep și la ce să ajung? În mine trăiesc amintiri. Ele-s atât de vii, au culori și au lumină. Cireșe, grădini, zâmbete, vișini, genunchi zdreliți, lacrimi, trei luni, și-apoi alte trei luni. Ani la rând. Copaci înfloriți în luna mai. Caise, plimbări, fântâni cu apă rece, greieri care licăresc și cântă, povești cu lună rotundă printre nori, somn în amiezi caniculare și somn sub mii de stele. Miresme de muguri. Le simți?

Eu n-am mai reușit să-i povestesc nimic. Toate au trecut, să știi. Eu m-am schimbat, dar am aceiași ochi. Să nu-ți fie dor. Să ne fie nouă.

Tu nu ești toamnă. Tu ești vară.

În cer, visează, te rog, cer senin.

Bună seara, o îmbrățișare?

Trei zile nevoită să stau în pat și am avut senzația că jumătate de viață a trecut pe lângă mine. Precis s-a întâmplat ceva important în lume în timp ce eu căutam deloc optimistă o poziție confortabilă pentru durerile mele incomode. Domnișoara medic s-a uitat puțin speriată la mine, mi-a administrat o injecție de la care și acum mă doare posteriorul, din două cuvinte m-a diagnosticat și mi-a propus să facem o călătorie la spital. Da ci probleme, m-am gândit eu în neputința mea de a-mi încălța singură șosetele. Am simțit fiecare groapă, ca să nu spun bortă de pe drum, până când am ajuns, ne-au instalat într-un salon improvizat, iar asistenta s-a uitat cu ochi compătimitori la noi și ne-a zis: Așteptați medicul. Vă doresc multă răbdare. Cuvântul răbdare mi-a răsunat fix 5 minute în minte, pentru că după asta a urmat ceva foarte interesant, dar nu într-atât de interesant încât să fie menționat la această oră târzie. Bineînțeles, lumea a început să se agite în jurul meu, am auzit de vreo câteva ori strigându-se pacientă, urgent un medic, deschideți geamul și încă nu știu ce. Medicul care m-a preluat a bruscat-o puțin pe mama, pentru că de ce nu. Cuvântul okay nu există în limba română, grăiește normal, mi-a spus cel care ar fi trebuit, probabil, să manifeste măcar un strop de empatie față de cei aflați în suferință. Omu’ a avut mai multe pretenții la mine pe care eu le-am ignorat stăruitor din simplul motiv că nu eram în stare să articulez o propoziție compusă din subiect și predicat. Când mi-a arătat ușa să ies, i-a transmis mamei un nepăsător A s trăiască, și-a luat geanta și s-a dus. Iar eu i-am apreciat gândurile bune și trebuie să recunosc, într-adevăr pozitive.

***

Cel mai lung drum în acest weekend neordinar a fost cel de la baie spre camera mea transformată într-un templu autentic al somnului, filmelor și cărților împrăștiate pe pat, dar atenție (!)  rămase necitite. Cât de mult scad din intensitate dorințele omului atunci când realizează că ziua de joi s-a încheiat atât de frumos, însă dimineața de vineri a început atât de brusc și agresiv?

În toată această aventură atemporală, mi-aș fi dorit un singur lucru – să mi se citească povești despre stelele care-au căzut în Marea Galbenă, despre dansuri colorate în ploi cu fulgere și tunete, despre bunica în brațele căreia m-am alintat veri la rând, povești despre copii mici care îți zâmbesc la fiecare clipire de gene și despre părinți care nu mor, despre nopți negre în care licărește doar lampa din odaia noastră, despre suflete efemere care se caută pierdute prin lume, povești despre cel dintâi foc de toamnă și melancolii venețiene, despre străzi desenate în cretă și răcoarea pădurii la mijloc de martie sau povești despre trăiri care se adună ca un nucleu în inimă și bătăi interminabile de ceas. Despre prinți războinici și fete care se desprind din soare, rumene și calde. Sau aș fi ascultat măcar două poezii – una de-a Blandianei și una de-a lui Neruda. Alea, care îmi plac cel mai mult. Crezi că aș fi adormit mai ușor?

Lăsând ambițiile deoparte, vorba lui Păunescu, chiar am trei dorințe simple de tot.

Tare, tare aș vrea să mă uit în weekend-ul următor la Legături bolnăvicioase.

Iar odată ce-n odaie se va face amurg, Zmeul să cânte pe fundal.

Și nimănui, niciodată în viața asta să nu-i mai fie dor de cineva.

 

 

Uitările

Haideți să vorbim despre oamenii care își pun dimineața 15 măști pe față și abia pe urmă ies în lume.

Despre cei care n-au fost sinceri cu nimeni. Niciodată.

Haideți să vorbim despre cei care te părăsesc fără remușcări, lăsându-te singur în fața dragostei.

Despre oamenii care nu-ți răspund atunci când ai cea mai mare nevoie de ei, care își pierd interesul după prima noapte, care te mint, așa pur și simplu, privindu-te în ochi, că ești cea mai frumoasă.

Haideți să vorbim despre cei care te-au înșelat. Cu prima femeie întâlnită la recepție. Cu țâțe mai mari și inimă mică, mică de tot.

Despre oamenii care te lasă să zbori câteva ore, după care te înmormântează, asfixiindu-te cu pământ viu.

Haideți să vorbim despre cei care au venit în miez de noapte să te strângă în brațe. Ca mai apoi să nu întrebe de tine luni la rând.

Haideți să vorbim despre cei care adorm cu tine în gând. Și… nimic mai mult.

Despre mincinoși și profitori. Despre vanitoși și mediocri. Despre cei care preferă străinii, pentru că doar cu ei pot fi ceea ce nu sunt.

Haideți să vorbim despre oamenii care ți-au furat timp și zâmbete, dar ți-au dat în schimb nopți albe.

Dar cel mai tare vreau să vorbim despre cei care se prefac că nu te știu. Poftim? Nu, n-am auzit.

Deși de fapt te știu în exces.

În abundență.

În fel. Și chip.

***

de câteva zile îmi cântă rândunele la fereastră.

o știi pe Doamna T. din Patul lui Procust?

eu sunt ea.

Dezarmare

To my dear, beautiful… friend,

I’m writing you a letter. That’s right, a good old fashioned letter…

Mi se scurge amar pe tâmple cântecul lui Sufjan Stevens, lumânări cu parfum de crâng de violete se contorsionează arzând pe noptieră, prin fereastra întredeschisă se ramifică străveziu aerul fraged al unei seri de primăvară. Vii să mă bei la noapte?

Azi am fost lumină și zbor. Îmi ies metafore prin ochi și boboci de trandafiri sălbatici prin buze. De unde vii ?/ De pe acoperiș, îmi spui naiv și-un zâmbet desprins din răsărituri de soare ți se revarsă sublim peste umbrele feței. Am respirat puțină fericire, mi-am colorat obrajii în nuanțele fructelor culese după ploaie și l-am lăsat pe Eminescu în urmă. Două semafoare la rând mi-au arătat că mai sunt exact 17 secunde de verde. Și-apoi iar trebuie să mă opresc din mersuri euforice. 17 seconds… it’s not even the length of a decent kiss.

Mă culc somnoroasă și caldă pe patul tău; de jur-împrejurul tavanului licăresc a viață luminițe albastre; pe pervaz două cuburi de gheață se îneacă leneș într-un pahar cu whiskey; străzile orașului mișună de oameni pe care nu-i cunosc. Te știu numai pe tine. Ești un început neliniștitor de poveste. Atunci când mă strângi în brațe sunt vecină cu cerul, îmi viscolesc gânduri efemere prin simțuri, miroși a cafea proaspătă cu scorțișoară și ai gust de primăvară. Hai spune-mi, ce gust am eu?

Lecturile merg greu. Dă-mi un pahar de rosé, o pătură moale, un sărut pe frunte și lasă-mă să privesc apusul pe nisip. Am vești bune și unghiile vopsite în culoarea mentei. Se coc mandarine la balcon, orhideea a înflorit în zori, roiul de albine demult a dispărut și am mai învățat o poezie. Vrei să ți-o recit diseară?

Dacă ridic ochii spre lună, simt cum îmi curgi nocturn prin vene.

Ți-aș tot scrie, dar mai știi cum mi-ai zis că unele goluri nu trebuie să fie acoperite de cuvinte?

Nu știu ce sunt.

Bună dimineața.

Sau noapte bună.

Alege(-mă) tu.

because I wanted you to know

– If you only knew how little I know about the things that matter.

– What “things that matter”?

– You know what things.

– Why are you telling me this?

– Because I thought you should know.

– Because you thought I should know?

– Because I wanted you to know.

Because I wanted you to know. Because I wanted you to know. Because I wanted you to know.

Privește-mă și spune-mi ce vezi

Trei ani în urmă eu plecam de la al doilea meu job și din țara în care m-am născut.

Am făcut un tratament sever, în timpul căruia aveam momente când nu mai știam dacă mai există ziua de mâine.

Am trecut printr-o despărțire dificilă de cel care, de fapt, fusese o aparență, și nu un om.

Mi-am adus mie însămi un tribut pentru faptul că mi-am amintit de mine atunci când uitasem cine sunt, scriindu-mi trei cuvinte pe încheietura mâinii drepte.

Mi-am tuns părul pe care l-am purtat lung timp de 8 ani.

În 2017 am cunoscut mai mulți oameni decât în toți cei 28 de ani ai mei.

Am ajuns la al patrulea meu job.

Am plâns mult, am râs mult, am mers de mână, am fost îmbrățișată și pupată, am alergat prin ploaie și prin nisip, am privit luna în miez de august.

Am trăit ultima noapte de iarnă și întâia noapte de primăvară.

Atinge-mă. Eu sunt vie.

***

Nu-l văzusem de trei ani.

Te-ai schimbat tare, mi-a zis după un minut de discuție.

Da, m-am schimbat tare… pe dinafară.

Dar tu nici nu poți să-ți imaginezi ce se face în interior…, n-am reușit să-i mai spun.

15 ore, 2 întrebări retorice și luna de pe cer

Tu unde dispari atunci când dispari?

Miroseam a mango, coriandru și a puțin mai mult martini cu lămâie. Decorul camerei era diluat cu lumini și culori estompate, eu zâmbeam timid și sincer, iar tu îmi spuneai în șoaptă basme. Mai târziu am regretat că n-am reușit să-ți povestesc despre cum, de fiecare dată când merg spre tine, în suflet îmi răsar stele, iar în jur ninsorile reci au aroma florilor de salcâm.

Bătăile inimii tale mă amețiseră mai repede decât m-aș fi așteptat. Într-un amestec compensativ de tăceri și vorbe, îți sărutam cu ochii – ochii, și buzele, și mâinile. Și mă-nălțam, și nu mai știam unde-mi lăsasem în lume odaia. M-aș fi agățat de cer, dar mi-era teamă să nu-l rup, să cad și nimeni să nu mai știe niciodată de mine. Nici măcar eu.

***

Afară ningea disperat ca în poeziile lui Păunescu.

Am adormit la 4 dimineața și m-am trezit pe la 8, speriată că nu sunt singură, nu-s acasă și parcă și cearșafurile miros altfel. Mă culcasem pe partea stângă, cum îmi e obiceiul. M-am întors și ți-am văzut fața, iar pieptul mi-a palpitat ca atunci când într-o carte anostă descoperi un citat încântător. Dormeai cu o gravitate meditativă. Brațele tale mă țineau strâns, de parcă îți fusese dor și drag, de parcă mă căutasei mult prea mult și acum, în sfârșit, mă găsisei. Era cald… era cald la tine în brațe. Ți-am sărutat mângâietor genele aplecate pe strălucirea ochilor. Apoi m-am scufundat din nou în visul meu, liniștită și senină, în minte răsunându-mi naiv aceeași întrebare dintotdeauna…: “Ce rost mai au diminețile dacă nu trăiești asta măcar o dată în viață?”

Din august până în noiembrie nu-i decât o noapte

– Bună. Fă ce vrei cu mine.

Toamna asta-i mai lungă și mai frumoasă decât toate toamnele pe care le-am trăit până acum. M-aș agăța de ea ca un om care, zâmbind somnoros, caută să nu se trezească din vise galbene și roșii. Lasă-mă aici, jos, cu toate frunzele în brațe, n-am nevoie de zăpezi decât dacă le vom cerne amândoi. Deschid ochii mari, însoriți, doar ca să văd cum, necunoscut, vii parcă din mine. Mă privești ca un copil rătăcit, mă eviți și mă absorbi în același timp, mă omori și mă reînvii, mă respingi și mă tot chemi spre tine ca să nu mai fiu a altcuiva și totodată să fiu, mă scoți din minți și mă calmezi până când sunt gata să adorm pe mâna ta, mă izbești de pământ și apoi mă ridici ca să-mi săruți ochii. Mi se face brusc dor. Mă pornesc printre arbori plini de scrum, cu muzica vibrându-mi în suflet, trec peste oameni, peste august și septembrie, peste mări verzi cu sclipiri albastre. Aici erai. Mă opresc în fața ta cu un zâmbet convalescent, desfrunzit din lună, pahare cu vin și cearșafuri răvășite. Nu-s capabilă să rostesc niciun cuvânt. Te văd în toate ipostazele posibile și imposibile, fixându-mă cu ochii ca atunci, exact ca atunci. Cum poate o îmbrățișare să-ți dea mai multă existență și esență decât orice altceva? În tot acest infinit eu n-am timp. Timp să-mi spui tot ce vrei, timp să-mi plimb degetele pe fața ta, să mă strângi în brațe ca să intru-n tine și tu în mine, timp să uit să respir, să te încălzesc și să mă alinți, timp să-mi muști buza de jos și să-mi șoptești noapte bună.

Înfipte atât de adânc în suflet, îmi condamn amintirile să moară din rădăcină.

Am adormit pe partea stângă, ca de obicei, gândindu-mă că niciodată n-o să știi.

cum…

…deodată vine toamna peste noi,

Ceva ce n-a mai fost deodată vine,

E frig și nu e cale înapoi,

Mă-mbrac în tine și te-mbraci în mine.

 

Ridică-mă din frunze și uită-mă-ntr-o carte, te rog.

Scrisoare către mama

M-am gândit să scriu, pentru că sunt momente în care eu tac, deși ar trebui să spun multe.

Sunt sigură că voi toți o să spuneți “toate mamele sunt așa, Sorina”, dar credeți-mă, nu-s toate mamele așa.

Mama, eu n-am uitat.

N-am uitat acel ianuarie. Lunile care au urmat le-am suportat pentru că tu ai fost lângă mine în fiecare minut. Pentru că tu m-ai ridicat, m-ai scuturat de praf, mi-ai șters toate lacrimile și m-ai scos la lumină.

N-am uitat noaptea ceea în care ai chemat ambulanța și m-ai dus la spital. Că tu m-ai ținut de mână, ai mers seară de seară alături de mine ca să respir aer curat, că mă sunai de zece ori pe zi ca să te asiguri că sunt bine. Că mi-ai spus atâtea vorbe de încurajare când eu nu mai credeam în nimic. Nici în viață, nici în speranță, nici în iubire. N-am uitat că m-ai îmbrățișat ori de câte ori am avut nevoie, că ai trecut și tu prin ce am trecut eu, poate de sute de ori mai intens. Și totuși ai rămas la fel de senină și cu inima tot atât de deschisă pentru tot ce e frumos și adevărat.

Eu n-am uitat că din orice colț al lumii tot la tine am venit. Pentru că eu întotdeauna am știut că tu ești și că dacă mi-a fost rău, în curând o să-mi fie bine. Mama o să mă primească, o să-mi dea sfaturi, mama o să-mi facă mâncare și o să-mi facă patul. Mama o să mă scoată din orice încurcătură, indiferent de faptul că eu atunci am vorbit urât, am strigat, am trântit ușa, n-am vrut să-i răspund, am râs pe seama ei sau m-am supărat fără motiv.

N-am uitat că mi-ai amintit de zeci de ori că sunt frumoasă, că unii prieteni pot avea mai multe fețe, că trebuie să mănânc fructe și să beau mai puțină cafea, că mâine o să fie frig și ar fi bine să mă îmbrac mai gros, că trebuie să-mi pun căciula (veșnica problemă), că nu e bine să-mi pese atât de tare de alții și atât de puțin de mine, că trebuie să-mi beau pastilele la ore exacte, că timpul trece repede și acum, acum e momentul să savurez momentul, n-am uitat cât de tare te-ai bucurat când am obținut jobul pe care îl visam și cât de tare sufereai când nu înțelegeam ce mi se întâmplă.

N-am uitat când te-am sunat și ți-am spus că el pur și simplu a plecat cu tot ce avea, n-am uitat când m-ai luat de la aeroport, când m-ai dus la aeroport, când m-ai ajutat să-mi fac bagajele și când m-ai ajutat să le despachetez, n-am uitat de câte ori mi-ai făcut ceaiuri cu lămâie, checuri cu piersici și mere, de câte ori am privit filme împreună, de câte ori m-ai întrebat dacă mă doare capul, cum a fost la lucru, cum a fost la întâlnire, cum a fost plimbarea, cum am dormit și cum, în general, mă simt.

N-am uitat că eu o am pe sor-mea, tot pentru că tu exiști. N-am uitat câți brazi am împodobit împreună, câte luminițe am aprins, câte ninsori ne-au albit ferestrele, câte seri am râs, câte cântece am ascultat, câte cine am pregătit, câte weekend-uri vesele au fost și câte încă ne așteaptă să le trăim… tot împreună.

Mama, eu n-am uitat. Viața nu e simplă, mi-ai spus de atâtea ori și eu am simțit asta cu toate celulele din mine. Tu nu poți să-ți imaginezi cât de tare mă bucur că am supraviețuit acestor ultimi doi ani și că lucrurile sunt acum exact așa cum sunt.

Mama, eu azi am 28.

Datorită ție.

(Poză cu titlul: Eu de mână cu mama)

Acoperă-mi inima cu ceva

Pentru prima dată într-o perioadă foarte lungă de timp am ajuns vineri seară acasă și am căzut pe pat fără ca să mai fiu în stare să mă ridic vreme de o oră și ceva. Cu ochii întredeschiși i-am scris Ruxandei un mesaj prin care i-am dat de înțeles că eu cu un efort supraomenesc abia o să ajung în baie, deci noaptea mea nealcoolizată pe care urma s-o petrec în oraș a rămas tot nealcoolizată, doar că acasă. (Așa cuvânt nu există, eu știu). Am dormit până am atins miezul următoarei zile, trezindu-mă brusc din cauza unuia dintre obișnuitele mele coșmaruri. Soarele rotund era demult la fereastră, la fel ca și durerea mea de cap care se instalase foarte comod și dezinvolt în tâmpla dreaptă. Am suportat-o cu greu, iar după trei pastile de diferite forme și culori am mai băut două ca să-mi împlinesc visul de a fi capabilă să mă ridic din pat. Dezamăgită de cartea pe care o citesc, de acest septembrie care parcă e iulie, decepționată de oamenii din microbuz care nu se spală și de cei pe care ii salut când intru în cafeterie, dar ei nu răspund, de exemplu. Da’ pentru că e mult mai interesant să te uiți lung la mine și să te prefaci că nu m-ai auzit. Dezamăgită de oamenii care vorbesc. Vorbesc mult, îți povestesc despre atingeri, despre soartă și întâmplări utopice, despre apropieri pe care, odată, puteam doar să ni le imaginăm, stând spate la spate, străini, reci pe dinafară și atât de calzi în suflet, îți povestesc despre ce înseamnă să nu te saturi. Să nu te saturi după prima, a doua, a cincea oară. Îți povestesc despre îmbrățișări care nu au mai fost niciodată așa. Ore în șir, cu luna în palmele mele și buricele degetelor tale plimbându-se pervers pe buricul meu. Hiperbolizare la o bucată de noapte, nimic altceva. Nimic altceva decât vorbe. Scriu și zâmbesc, gândindu-mă la absurditatea în care ne ducem zilele, la dezacordul atât de proeminent dintre rațiune și sentimente pe care îl acceptăm dând din umeri și uitându-ne poetic în depărtare, din teama de a nu trăi într-un continuu, dar atât de frumos delir. When enough people make false promises, words stop meaning anything. Interesant e că numai eu am zâmbit atunci la fraza asta.

Mâine la muncă și eu realizez că nu am înțeles nimic din acest week-end, pe care mai mult de jumătate l-am dormit. Zero productivitate și creativitate, un berry cheesecake și un cappuccino la Tucano, unghii vopsite în albastru și cinci pagini citite. Nu-i grav, mâine o să beau doi litri de cafea, o să mă enervez că luni e zi grea și seara o să merg pe jos 40 de minute cu căștile în urechi, uitându-mă obsesiv la toți străinii de parcă așa și trebuie.

Mi-am făcut un ceai de mentă și mă gândesc cum nouă tuturor ne e dor. De tot, de nimic. De priviri blânde, de o strângere de mână, de căciulă și fular, de mare, de bătăi de inimă, de frunze vii și moarte, de îmbrățișări în timpul nopții, de fulgi și ger, de luminițe agățate la fereastră. Pur și simplu nu toți recunoaștem asta.

Eu o să fiu sinceră.

Niciodată nu am așteptat atât de tare luna octombrie.