Alegorie

-Bună seara. Vindeți omizi?

-De câte aveți nevoie?

-Vreo cinci.

-Din păcate, au rămas doar două. Însă, aș putea să vă propun niște fluturi.

10 fluturi.

-Mă tem că s-ar putea sa fie cam mulți.

-Dumneavoastră decideți.

-Fie, îi iau.

… oricum trăiesc numai o zi.

Come and hold my hand

– Da’ unde vreți? De exemplu, Barbat?

Oi. Barbar?

Barbat tot n-ar strica, de fapt.

– :D eu aleg barbat

Am intrat în Noiembrie. Sau el a intrat în mine, nu știu sigur.

Am decis să fac o plimbare până iau taxiul – după toată animația de la muncă, în sfârșit îmi ascult gândurile voalate, încercând să găsesc un răspuns și la întrebările lui Ben Howard. Mi-am pierdut mănușile și simt cum, după câteva minute de glorie lăuntrică, frigul începe să curgă irepresibil pe sub piele exact ca un fluid, fluierând languros a toamnă. Fularul cu parfum de flori de cireș profund impregnat în țesături îmi ține însă cald. Pășesc încrezută printre frunzele din care parcă erup amurguri; de la aerul rece obrajii mi se colorează înduioșător în nuanțe rozalii și respir resemnată umezeala amăruie a lunii. Noiembrie.

Pentru prima dată în foarte mult timp nu m-am oprit în fața hotelului de pe pietonală. Eu… am uitat. Uitarea asta o obții cu greu – cu piesele alea ascultate de zeci de mii de ori, până înveți pe de rost fiecare notă și fiecare acord de chitară, cu 10 mesaje netrimise și frânturi de fraze care așa și nu au mai prins viață în niciun articol, cu retrospective extraordinar de detaliate înșirate haotic la o bucată de noapte, cu pahare pline de rosé și pahare pe jumătate goale. Ne-am apropiat una de alta și după ce ne-am atins mâinile, ea m-a întrebat: Vrei să ne împrietenim? Senină, zâmbitoare, luminoasă. Radiantă – ăsta e cuvântul. Am îmbrățișat-o strâns și ea s-a dizolvat în mine. Violent, accelerat, ostentativ. De atunci n-am m-ai văzut-o. Dar îi simt neîndoielnic prezența.

Traversând strada la unul dintre semafoarele mele preferate, mi-am amintit de seara de vineri în care am râs cu fetele până la lacrimi și am și scurs vreo două în timp ce ascultam Epilogul lui Chirilă. 5 ore, 3 pahare cu vin, buze date cu roșu, luminițe suspendate boem de crengile copacilor, 2 țigări fumate și o privire întoarsă precipitat în cel mai nepotrivit moment. M-am oprit pentru câteva secunde neștiind ce trebuie să fac. Și… am zâmbit. Asta e tot ce îmi mai rămăsese pentru acest om.

În noaptea aia, pentru prima dată după așa gen de întâlniri, am dormit buștean.

Timpul trece atât de repede. Nu mai înțeleg când e luni și când e vineri. Vero a avut grijă să ia bilete la „Invitația la vals”. Eu o sa am grijă să iau niște șervețele. Citesc 3 cărți odată (una mai bună ca alta), mi-am vopsit unghiile în negru, mă trage la îmbrățișări lungi și tare, tare mi-e somn când mă trezesc la 7.00 dimineața.

Trăiesc cea mai frumoasă perioadă din toți cei 29 de ani ai mei. Schimb ferm convinsă toate momentele din trecut pe ceea ce mi se întâmplă acum. Absolut tot. Iar fericirea asta nu vine tot din fericire. Ea vine din încercări, din disperare, din nesomn, din pierderi și din luptă. Oamenii nu pot fi fericiți în condiții de confort continuu. Pentru că nu mai realizează ce e cu adevărat bun în viața asta.

– Tu azi strălucești.

– Mulțumesc. Pur și simplu așa e fardul de ochi… are sclipiri din argint :)

Și eu atunci am înțeles.

Cu siguranță… așa și nu am învățat cum să accept un compliment.

Somn ușor

Eu-s fata aia care vine toamna de afară și miroase a frunze ruginite pe la colțuri, răsturnate pe străzi de vânt răcoros. Mi s-a părut că a plouat undeva departe, pe unde n-am mai fost. În alte țări sau în alte suflete. Aici au ajuns doar câteva picături. M-am gândit să fac pentru noi un ascunziș. Să nu ne vadă nimeni. Am aprins lanterna, am luat cănile cu ceaiul în care plutesc resemnate două felii aurii de lămâie și m-am ascuns sub plapumă să-mi încălzesc mâinile, nasul și sânii neliniștiți. Îmbrățișează-mă strâns. Ziua n-a fost deloc ușoară.

Unde se duc oamenii atunci când se duc? Și cum rămânem noi, cei care rămânem?

N-am mai reușit să-i povestesc nimic. În doi ani s-au întâmplat atât de multe. Cu ce să încep și la ce să ajung? În mine trăiesc amintiri. Ele-s atât de vii, au culori și au lumină. Cireșe, grădini, zâmbete, vișini, genunchi zdreliți, lacrimi, trei luni, și-apoi alte trei luni. Ani la rând. Copaci înfloriți în luna mai. Caise, plimbări, fântâni cu apă rece, greieri care licăresc și cântă, povești cu lună rotundă printre nori, somn în amiezi caniculare și somn sub mii de stele. Miresme de muguri. Le simți?

Eu n-am mai reușit să-i povestesc nimic. Toate au trecut, să știi. Eu m-am schimbat, dar am aceiași ochi. Să nu-ți fie dor. Să ne fie nouă.

Tu nu ești toamnă. Tu ești vară.

În cer, visează, te rog, cer senin.

Bună seara, o îmbrățișare?

Trei zile nevoită să stau în pat și am avut senzația că jumătate de viață a trecut pe lângă mine. Precis s-a întâmplat ceva important în lume în timp ce eu căutam deloc optimistă o poziție confortabilă pentru durerile mele incomode. Domnișoara medic s-a uitat puțin speriată la mine, mi-a administrat o injecție de la care și acum mă doare posteriorul, din două cuvinte m-a diagnosticat și mi-a propus să facem o călătorie la spital. Da ci probleme, m-am gândit eu în neputința mea de a-mi încălța singură șosetele. Am simțit fiecare groapă, ca să nu spun bortă de pe drum, până când am ajuns, ne-au instalat într-un salon improvizat, iar asistenta s-a uitat cu ochi compătimitori la noi și ne-a zis: Așteptați medicul. Vă doresc multă răbdare. Cuvântul răbdare mi-a răsunat fix 5 minute în minte, pentru că după asta a urmat ceva foarte interesant, dar nu într-atât de interesant încât să fie menționat la această oră târzie. Bineînțeles, lumea a început să se agite în jurul meu, am auzit de vreo câteva ori strigându-se pacientă, urgent un medic, deschideți geamul și încă nu știu ce. Medicul care m-a preluat a bruscat-o puțin pe mama, pentru că de ce nu. Cuvântul okay nu există în limba română, grăiește normal, mi-a spus cel care ar fi trebuit, probabil, să manifeste măcar un strop de empatie față de cei aflați în suferință. Omu’ a avut mai multe pretenții la mine pe care eu le-am ignorat stăruitor din simplul motiv că nu eram în stare să articulez o propoziție compusă din subiect și predicat. Când mi-a arătat ușa să ies, i-a transmis mamei un nepăsător A s trăiască, și-a luat geanta și s-a dus. Iar eu i-am apreciat gândurile bune și trebuie să recunosc, într-adevăr pozitive.

***

Cel mai lung drum în acest weekend neordinar a fost cel de la baie spre camera mea transformată într-un templu autentic al somnului, filmelor și cărților împrăștiate pe pat, dar atenție (!)  rămase necitite. Cât de mult scad din intensitate dorințele omului atunci când realizează că ziua de joi s-a încheiat atât de frumos, însă dimineața de vineri a început atât de brusc și agresiv?

În toată această aventură atemporală, mi-aș fi dorit un singur lucru – să mi se citească povești despre stelele care-au căzut în Marea Galbenă, despre dansuri colorate în ploi cu fulgere și tunete, despre bunica în brațele căreia m-am alintat veri la rând, povești despre copii mici care îți zâmbesc la fiecare clipire de gene și despre părinți care nu mor, despre nopți negre în care licărește doar lampa din odaia noastră, despre suflete efemere care se caută pierdute prin lume, povești despre cel dintâi foc de toamnă și melancolii venețiene, despre străzi desenate în cretă și răcoarea pădurii la mijloc de martie sau povești despre trăiri care se adună ca un nucleu în inimă și bătăi interminabile de ceas. Despre prinți războinici și fete care se desprind din soare, rumene și calde. Sau aș fi ascultat măcar două poezii – una de-a Blandianei și una de-a lui Neruda. Alea, care îmi plac cel mai mult. Crezi că aș fi adormit mai ușor?

Lăsând ambițiile deoparte, vorba lui Păunescu, chiar am trei dorințe simple de tot.

Tare, tare aș vrea să mă uit în weekend-ul următor la Legături bolnăvicioase.

Iar odată ce-n odaie se va face amurg, Zmeul să cânte pe fundal.

Și nimănui, niciodată în viața asta să nu-i mai fie dor de cineva.

 

 

Uitările

Haideți să vorbim despre oamenii care își pun dimineața 15 măști pe față și abia pe urmă ies în lume.

Despre cei care n-au fost sinceri cu nimeni. Niciodată.

Haideți să vorbim despre cei care te părăsesc fără remușcări, lăsându-te singur în fața dragostei.

Despre oamenii care nu-ți răspund atunci când ai cea mai mare nevoie de ei, care își pierd interesul după prima noapte, care te mint, așa pur și simplu, privindu-te în ochi, că ești cea mai frumoasă.

Haideți să vorbim despre cei care te-au înșelat. Cu prima femeie întâlnită la recepție. Cu țâțe mai mari și inimă mică, mică de tot.

Despre oamenii care te lasă să zbori câteva ore, după care te înmormântează, asfixiindu-te cu pământ viu.

Haideți să vorbim despre cei care au venit în miez de noapte să te strângă în brațe. Ca mai apoi să nu întrebe de tine luni la rând.

Haideți să vorbim despre cei care adorm cu tine în gând. Și… nimic mai mult.

Despre mincinoși și profitori. Despre vanitoși și mediocri. Despre cei care preferă străinii, pentru că doar cu ei pot fi ceea ce nu sunt.

Haideți să vorbim despre oamenii care ți-au furat timp și zâmbete, dar ți-au dat în schimb nopți albe.

Dar cel mai tare vreau să vorbim despre cei care se prefac că nu te știu. Poftim? Nu, n-am auzit.

Deși de fapt te știu în exces.

În abundență.

În fel. Și chip.

***

de câteva zile îmi cântă rândunele la fereastră.

o știi pe Doamna T. din Patul lui Procust?

eu sunt ea.

Dezarmare

To my dear, beautiful… friend,

I’m writing you a letter. That’s right, a good old fashioned letter…

Mi se scurge amar pe tâmple cântecul lui Sufjan Stevens, lumânări cu parfum de crâng de violete se contorsionează arzând pe noptieră, prin fereastra întredeschisă se ramifică străveziu aerul fraged al unei seri de primăvară. Vii să mă bei la noapte?

Azi am fost lumină și zbor. Îmi ies metafore prin ochi și boboci de trandafiri sălbatici prin buze. De unde vii ?/ De pe acoperiș, îmi spui naiv și-un zâmbet desprins din răsărituri de soare ți se revarsă sublim peste umbrele feței. Am respirat puțină fericire, mi-am colorat obrajii în nuanțele fructelor culese după ploaie și l-am lăsat pe Eminescu în urmă. Două semafoare la rând mi-au arătat că mai sunt exact 17 secunde de verde. Și-apoi iar trebuie să mă opresc din mersuri euforice. 17 seconds… it’s not even the length of a decent kiss.

Mă culc somnoroasă și caldă pe patul tău; de jur-împrejurul tavanului licăresc a viață luminițe albastre; pe pervaz două cuburi de gheață se îneacă leneș într-un pahar cu whiskey; străzile orașului mișună de oameni pe care nu-i cunosc. Te știu numai pe tine. Ești un început neliniștitor de poveste. Atunci când mă strângi în brațe sunt vecină cu cerul, îmi viscolesc gânduri efemere prin simțuri, miroși a cafea proaspătă cu scorțișoară și ai gust de primăvară. Hai spune-mi, ce gust am eu?

Lecturile merg greu. Dă-mi un pahar de rosé, o pătură moale, un sărut pe frunte și lasă-mă să privesc apusul pe nisip. Am vești bune și unghiile vopsite în culoarea mentei. Se coc mandarine la balcon, orhideea a înflorit în zori, roiul de albine demult a dispărut și am mai învățat o poezie. Vrei să ți-o recit diseară?

Dacă ridic ochii spre lună, simt cum îmi curgi nocturn prin vene.

Ți-aș tot scrie, dar mai știi cum mi-ai zis că unele goluri nu trebuie să fie acoperite de cuvinte?

Nu știu ce sunt.

Bună dimineața.

Sau noapte bună.

Alege(-mă) tu.

because I wanted you to know

– If you only knew how little I know about the things that matter.

– What “things that matter”?

– You know what things.

– Why are you telling me this?

– Because I thought you should know.

– Because you thought I should know?

– Because I wanted you to know.

Because I wanted you to know. Because I wanted you to know. Because I wanted you to know.