Luna

zici că am visat. și acum nu știu sigur dacă frumos sau nu.

M-am gândit atât de mult încât abia în zori am realizat că nu am dormit toată noaptea.

Nu știu în ce moment a început totul. Atunci când mi-a zâmbit în lift, în după-amiaza în care i-am dăruit cartea aia pătată, involuntar, de cafea sau pur și simplu în clipa în care i-am strâns palma în mâna mea.

O să mint totuși și o să spun că, de fapt, nimic nu a început.

Ceea ce știu e că simțeam.

O simțeam mereu la granița dintre străin și  aproape.

În fiecare dimineață, îmi promiteam că nu o voi mai căuta, pentru că știam că nu are niciun sens. Întotdeauna însă capitulam nefericit în fața dorului care se răspândise deja, invaziv, în toate zonele conștiinței mele, măcinându-mă lent, subteran.

Simțeam ca un dement parfumul ei când o vedeam venind spre mine, cu mersul ei ușor dezorientat, cu ochi senini, îngândurați. Neliniștit, vroiam de fiecare dată s-o iau în brațe.

Habar n-am de ce-mi plăcea atât de mult. Nici măcar nu e așa frumoasă, cum spun unii.

Încercam să mă conving că, de fapt, o urăsc. Pentru felul ei de a fi, pentru buzele ei, pentru modul în care îmi povestea, luminoasă și calmă, cum i-a trecut ziua. Surprinzător, eram întruna tulburat de prezența ei. Vroiam să-i cuprind capul cu mâinile, să o sărut și să simt cum se pierde, caldă, lângă inima mea.

Când încercam să adorm, o simțeam ca o așchie fărâmițată sub piele și tot ce îmi doream era s-o țin absurd de mână, ca să nu mă prăbușesc inert în neștire. O simțeam vie în toate cântecele care-mi răsunau în minte și în toate filmele pe care le priveam fără ea.

Simțeam cum, de nervi, le-aș fi spars fața tuturor băieților pe care i-a iubit. Că doar e imposibil să fi iubit numai pe unul

Ea va fi întotdeauna părerea mea de rău. Tocmai pentru faptul că niciodată nu voi ști cum ar fi… dacă am fi împreună. 

Voi ști doar cum e să nu fim.

***

eu nu o să mai greșesc. iar să-mi cer scuze e banal și lipsit de logică. pentru că nu știu dacă aș schimba ceva. uite într-atât de ciudat mă simt când rămân singur, încât nu știu ce să fac. 

***

Mai am atât de multe să-ți spun și totodată nu mai am nimic.

Tot ce mi-a rămas, de fapt, e o singură-ntrebare.

Știi cine-i Luna?

Amnezie

Șase luni. Cam atât au trecut.

O visez pe bunica destul de des și de fiecare dată tot mai frumoasă. Păcat că nu am moștenit nimic din frumusețea ei.

De cele mai multe ori îmi revine în minte momentul în care noi plecam și bunica începea să plângă. Cine știe ce se întâmpla în sufletul ei în clipele în care urcam rapid în mașină, bucuroasă că mă întorc în Capitală și îmi reiau viața de orășeancă, abandonată forțat pentru câteva zile. Mă uitam prin geamul întredeschis și o vedeam pe bunica la poartă, cu lacrimi șiroindu-i obrajii, până când din urma noastră nu mai rămânea decât praful înecăcios planând în aer. Eu întotdeauna mă grăbeam.

Bunica avea multe gesturi și expresii pe care mi le amintesc cu exactitate și cu un soi de melancolie teribilă. Avea și rochii cu flori, și discuri de vinil, și cercei de diferite forme, și părul creț, și inimă caldă.

Nu știu dacă spre final mai știa câtă vară ne leagă. Dar știu că i se însenina fața atunci când mă vedea intrând pe ușă.

Ultima dată când am văzut-o pe bunica n-am realizat că s-ar putea să fie într-adevăr ultima.

Că doar aproape niciodată nu te gândești că, timpul… se mai și oprește în loc.

***

Ieri, eu am privit apusul, am mirosit flori albe și am băut vin roșu. Când am ridicat paharele, l-am auzit pe D. spunând, cu un zâmbet în colțul gurii: “Pentru ca să facem întotdeauna ceea ce simțim.”

M-am oprit pentru o secundă, de parcă cineva m-ar fi supus, întocmai în acel moment, la o operație pe cord deschis.

Bun toast.

Tare bun.

Pentru sor-mea

Destul am scris despre iubirile mele efemere.

Hai să vă povestesc puțin despre sora mea.

Ei îi plac brazii împodobiți. Să scrie știri. Să înoate, să gătească tort Napoleon și să râdă tare, din tot sufletul. Eu rar am văzut-o pe sor-mea plângând și niciodată n-am văzut-o să renunțe. Ea are atâta devotament și altruism față de oamenii dragi cum nu prea întâlnești în viața asta.

Sor-mea nu m-a lăsat niciodată să fiu tristă. Ea a fost lângă mine în toate momentele fericite și mai puțin fericite prin care am trecut, îmi știe fiecare expresie a feței și orice privire. N-am cum s-o mint, nici dacă aș vrea :)

Sor-mea m-a luat de mână, m-a ridicat, mi-a dat din curajul și optimismul ei, mi-a spus să uit, să nu uit, să ascult, să mă deschid, să nu fug, să privesc în jurul meu, mi-a spus să iert și să cred. Și crede-mă, eu mă strădui.

Sor-mea mi-a strâns de sute de ori bucățile sparte din inima mea și le-a lipit cu grijă la loc. Ea și-a luat ei tristețea din ochii mei, mi-a șters toate lacrimile, mi-a făcut ceai, m-a învelit și s-a culcat lângă mine. Ca să pot să dorm liniștită.

Sor-mea are un mod incredibil de a înfrunta orice, pentru că ea e toată numai speranță. Eu întotdeauna, în orice întâmplare și neîntâmplare am căutat-o pe sora mea. Să-i vorbesc, să-i povestesc, să-i ascult părerea. Nu este și nu va fi altcineva care ar putea să o înlocuiască.

Eu cred în tine mai mult decât cred în mine. Îți dau și cer cu stele, și primăveri și mare nesfârșită.

Pentru că eu am doar două iubiri veșnice.

Iar una dintre ele… ești tu.

 

La mulți ani. Pur și simplu fii.

Te iubesc.

Cu drag,

Sorina

Marijuana

Ninsoarea interminabilă de azi mi-a intrat feeric în toate orificiile, vorba ceea din popor. Nu zic, e frumoasă iarna, dar de ce am mereu senzația că durează la nesfârșit?

Mă tentează să mă scufund goală, direct în vară, cam pe la mijloc de iulie, când dintr-o mușcătură de piersică te înclei și te răcorești în același timp. Sau când chiloții ți se umezesc nu doar pentru că vârful limbii sale ți-a lins flâmând sfârcurile, dar pentru că la ora 9.00 seara sunt tot 30 de grade afară.

Eu sunt gata să fiu dezbrăcată din cele trei kilograme de haine și să fiu uitată pe soare.

***

Mi s-a spus că marijuana ajută la durerile de cap.

La fel ca și verdele din ochii tăi.

Alegorie

-Bună seara. Vindeți omizi?

-De câte aveți nevoie?

-Vreo cinci.

-Din păcate, au rămas doar două. Însă, aș putea să vă propun niște fluturi.

10 fluturi.

-Mă tem că s-ar putea sa fie cam mulți.

-Dumneavoastră decideți.

-Fie, îi iau.

… oricum trăiesc numai o zi.

Come and hold my hand

– Da’ unde vreți? De exemplu, Barbat?

Oi. Barbar?

Barbat tot n-ar strica, de fapt.

– :D eu aleg barbat

Am intrat în Noiembrie. Sau el a intrat în mine, nu știu sigur.

Am decis să fac o plimbare până iau taxiul – după toată animația de la muncă, în sfârșit îmi ascult gândurile voalate, încercând să găsesc un răspuns și la întrebările lui Ben Howard. Mi-am pierdut mănușile și simt cum, după câteva minute de glorie lăuntrică, frigul începe să curgă irepresibil pe sub piele exact ca un fluid, fluierând languros a toamnă. Fularul cu parfum de flori de cireș profund impregnat în țesături îmi ține însă cald. Pășesc încrezută printre frunzele din care parcă erup amurguri; de la aerul rece obrajii mi se colorează înduioșător în nuanțe rozalii și respir resemnată umezeala amăruie a lunii. Noiembrie.

Pentru prima dată în foarte mult timp nu m-am oprit în fața hotelului de pe pietonală. Eu… am uitat. Uitarea asta o obții cu greu – cu piesele alea ascultate de zeci de mii de ori, până înveți pe de rost fiecare notă și fiecare acord de chitară, cu 10 mesaje netrimise și frânturi de fraze care așa și nu au mai prins viață în niciun articol, cu retrospective extraordinar de detaliate înșirate haotic la o bucată de noapte, cu pahare pline de rosé și pahare pe jumătate goale. Ne-am apropiat una de alta și după ce ne-am atins mâinile, ea m-a întrebat: Vrei să ne împrietenim? Senină, zâmbitoare, luminoasă. Radiantă – ăsta e cuvântul. Am îmbrățișat-o strâns și ea s-a dizolvat în mine. Violent, accelerat, ostentativ. De atunci n-am m-ai văzut-o. Dar îi simt neîndoielnic prezența.

Traversând strada la unul dintre semafoarele mele preferate, mi-am amintit de seara de vineri în care am râs cu fetele până la lacrimi și am și scurs vreo două în timp ce ascultam Epilogul lui Chirilă. 5 ore, 3 pahare cu vin, buze date cu roșu, luminițe suspendate boem de crengile copacilor, 2 țigări fumate și o privire întoarsă precipitat în cel mai nepotrivit moment. M-am oprit pentru câteva secunde neștiind ce trebuie să fac. Și… am zâmbit. Asta e tot ce îmi mai rămăsese pentru acest om.

În noaptea aia, pentru prima dată după așa gen de întâlniri, am dormit buștean.

Timpul trece atât de repede. Nu mai înțeleg când e luni și când e vineri. Vero a avut grijă să ia bilete la „Invitația la vals”. Eu o sa am grijă să iau niște șervețele. Citesc 3 cărți odată (una mai bună ca alta), mi-am vopsit unghiile în negru, mă trage la îmbrățișări lungi și tare, tare mi-e somn când mă trezesc la 7.00 dimineața.

Trăiesc cea mai frumoasă perioadă din toți cei 29 de ani ai mei. Schimb ferm convinsă toate momentele din trecut pe ceea ce mi se întâmplă acum. Absolut tot. Iar fericirea asta nu vine tot din fericire. Ea vine din încercări, din disperare, din nesomn, din pierderi și din luptă. Oamenii nu pot fi fericiți în condiții de confort continuu. Pentru că nu mai realizează ce e cu adevărat bun în viața asta.

– Tu azi strălucești.

– Mulțumesc. Pur și simplu așa e fardul de ochi… are sclipiri din argint :)

Și eu atunci am înțeles.

Cu siguranță… așa și nu am învățat cum să accept un compliment.

Somn ușor

Eu-s fata aia care vine toamna de afară și miroase a frunze ruginite pe la colțuri, răsturnate pe străzi de vânt răcoros. Mi s-a părut că a plouat undeva departe, pe unde n-am mai fost. În alte țări sau în alte suflete. Aici au ajuns doar câteva picături. M-am gândit să fac pentru noi un ascunziș. Să nu ne vadă nimeni. Am aprins lanterna, am luat cănile cu ceaiul în care plutesc resemnate două felii aurii de lămâie și m-am ascuns sub plapumă să-mi încălzesc mâinile, nasul și sânii neliniștiți. Îmbrățișează-mă strâns. Ziua n-a fost deloc ușoară.

Unde se duc oamenii atunci când se duc? Și cum rămânem noi, cei care rămânem?

N-am mai reușit să-i povestesc nimic. În doi ani s-au întâmplat atât de multe. Cu ce să încep și la ce să ajung? În mine trăiesc amintiri. Ele-s atât de vii, au culori și au lumină. Cireșe, grădini, zâmbete, vișini, genunchi zdreliți, lacrimi, trei luni, și-apoi alte trei luni. Ani la rând. Copaci înfloriți în luna mai. Caise, plimbări, fântâni cu apă rece, greieri care licăresc și cântă, povești cu lună rotundă printre nori, somn în amiezi caniculare și somn sub mii de stele. Miresme de muguri. Le simți?

Eu n-am mai reușit să-i povestesc nimic. Toate au trecut, să știi. Eu m-am schimbat, dar am aceiași ochi. Să nu-ți fie dor. Să ne fie nouă.

Tu nu ești toamnă. Tu ești vară.

În cer, visează, te rog, cer senin.

Bună seara, o îmbrățișare?

Trei zile nevoită să stau în pat și am avut senzația că jumătate de viață a trecut pe lângă mine. Precis s-a întâmplat ceva important în lume în timp ce eu căutam deloc optimistă o poziție confortabilă pentru durerile mele incomode. Domnișoara medic s-a uitat puțin speriată la mine, mi-a administrat o injecție de la care și acum mă doare posteriorul, din două cuvinte m-a diagnosticat și mi-a propus să facem o călătorie la spital. Da ci probleme, m-am gândit eu în neputința mea de a-mi încălța singură șosetele. Am simțit fiecare groapă, ca să nu spun bortă de pe drum, până când am ajuns, ne-au instalat într-un salon improvizat, iar asistenta s-a uitat cu ochi compătimitori la noi și ne-a zis: Așteptați medicul. Vă doresc multă răbdare. Cuvântul răbdare mi-a răsunat fix 5 minute în minte, pentru că după asta a urmat ceva foarte interesant, dar nu într-atât de interesant încât să fie menționat la această oră târzie. Bineînțeles, lumea a început să se agite în jurul meu, am auzit de vreo câteva ori strigându-se pacientă, urgent un medic, deschideți geamul și încă nu știu ce. Medicul care m-a preluat a bruscat-o puțin pe mama, pentru că de ce nu. Cuvântul okay nu există în limba română, grăiește normal, mi-a spus cel care ar fi trebuit, probabil, să manifeste măcar un strop de empatie față de cei aflați în suferință. Omu’ a avut mai multe pretenții la mine pe care eu le-am ignorat stăruitor din simplul motiv că nu eram în stare să articulez o propoziție compusă din subiect și predicat. Când mi-a arătat ușa să ies, i-a transmis mamei un nepăsător A s trăiască, și-a luat geanta și s-a dus. Iar eu i-am apreciat gândurile bune și trebuie să recunosc, într-adevăr pozitive.

***

Cel mai lung drum în acest weekend neordinar a fost cel de la baie spre camera mea transformată într-un templu autentic al somnului, filmelor și cărților împrăștiate pe pat, dar atenție (!)  rămase necitite. Cât de mult scad din intensitate dorințele omului atunci când realizează că ziua de joi s-a încheiat atât de frumos, însă dimineața de vineri a început atât de brusc și agresiv?

În toată această aventură atemporală, mi-aș fi dorit un singur lucru – să mi se citească povești despre stelele care-au căzut în Marea Galbenă, despre dansuri colorate în ploi cu fulgere și tunete, despre bunica în brațele căreia m-am alintat veri la rând, povești despre copii mici care îți zâmbesc la fiecare clipire de gene și despre părinți care nu mor, despre nopți negre în care licărește doar lampa din odaia noastră, despre suflete efemere care se caută pierdute prin lume, povești despre cel dintâi foc de toamnă și melancolii venețiene, despre străzi desenate în cretă și răcoarea pădurii la mijloc de martie sau povești despre trăiri care se adună ca un nucleu în inimă și bătăi interminabile de ceas. Despre prinți războinici și fete care se desprind din soare, rumene și calde. Sau aș fi ascultat măcar două poezii – una de-a Blandianei și una de-a lui Neruda. Alea, care îmi plac cel mai mult. Crezi că aș fi adormit mai ușor?

Lăsând ambițiile deoparte, vorba lui Păunescu, chiar am trei dorințe simple de tot.

Tare, tare aș vrea să mă uit în weekend-ul următor la Legături bolnăvicioase.

Iar odată ce-n odaie se va face amurg, Zmeul să cânte pe fundal.

Și nimănui, niciodată în viața asta să nu-i mai fie dor de cineva.

 

 

Uitările

Haideți să vorbim despre oamenii care își pun dimineața 15 măști pe față și abia pe urmă ies în lume.

Despre cei care n-au fost sinceri cu nimeni. Niciodată.

Haideți să vorbim despre cei care te părăsesc fără remușcări, lăsându-te singur în fața dragostei.

Despre oamenii care nu-ți răspund atunci când ai cea mai mare nevoie de ei, care își pierd interesul după prima noapte, care te mint, așa pur și simplu, privindu-te în ochi, că ești cea mai frumoasă.

Haideți să vorbim despre cei care te-au înșelat. Cu prima femeie întâlnită la recepție. Cu țâțe mai mari și inimă mică, mică de tot.

Despre oamenii care te lasă să zbori câteva ore, după care te înmormântează, asfixiindu-te cu pământ viu.

Haideți să vorbim despre cei care au venit în miez de noapte să te strângă în brațe. Ca mai apoi să nu întrebe de tine luni la rând.

Haideți să vorbim despre cei care adorm cu tine în gând. Și… nimic mai mult.

Despre mincinoși și profitori. Despre vanitoși și mediocri. Despre cei care preferă străinii, pentru că doar cu ei pot fi ceea ce nu sunt.

Haideți să vorbim despre oamenii care ți-au furat timp și zâmbete, dar ți-au dat în schimb nopți albe.

Dar cel mai tare vreau să vorbim despre cei care se prefac că nu te știu. Poftim? Nu, n-am auzit.

Deși de fapt te știu în exces.

În abundență.

În fel. Și chip.

***

de câteva zile îmi cântă rândunele la fereastră.

o știi pe Doamna T. din Patul lui Procust?

eu sunt ea.